Evanghelicii din România. Statistici
Asociația OCI realizează anual diverse statistici legate de prezența creștinilor evanghelici în România. Deși unele date nu au fost actualizate din 2002, totuși câteva rezultate sunt cel puțin interesante:
– județul cu cel mai mare procent de creștini evanghelici: Arad (10,21%)
– județul cu cel mai mic procent de creștini evanghelici: Vâlcea (0,21%)
– județul cu cei mai mulți creștini evanghelici: Bihor (57.217)
– județul cu cei mai puțini creștini evanghelici: Tulcea (603)
– județul cu cele mai multe biserici evanghelice: Bihor (471)
– județul cu cele mai puține biserici evanghelice: Tulcea (18)
– județul cu cele mai multe orașe fără biserici evanghelice: Vâlcea (5)
– județul cu cele mai multe comune fără biserici evanghelice: Olt (78)
– în 27 de județe procentul de creștini evanghelici este mai mic decât media pe țară (2,37%)
– 30% dintre creștinii evanghelici sunt concentrați doar în trei județe (Bihor, Suceava și Arad)
– în Timiș sunt mai mulți creștini evanghelici decât în 16 județe la un loc (Bacău, Ilfov, Dolj, Galați, Constanța, Teleorman, Ialomița, Neamț, Giurgiu, Călărași, Brăila, Harghita, Buzău, Tulcea, Olt și Vâlcea)
– în Botoșani sunt mai mulți creștini evanghelici decât în unele județe cu „tradiție evanghelică” (Brașov, Sibiu, Satu Mare)
– regiunea Oltenia are cel mai mic procent de creștini evanghelici (0,71%)
– 19 oraşe din România nu au nicio adunare evanghelică (Ştefăneşti – Argeş, 12.891; Întorsura Buzăului – Covasna, 9.086; Bechet – Dolj, 3.973; Novaci – Gorj, 6.149; Băile Tuşnad – Harghita, 1.697; Căzăneşti – Ialomiţa, 3.492; Fierbinţi Târg – Ialomiţa, 4.749; Târgu Frumos – Iași, 13.542; Măgurele, Ilfov – 8.817; Bragadiru – Ilfov, 7.087; Dragomireşti – Maramureş, 3.206; Vânju Mare – Mehedinţi, 6.692; Miercurea Nirajului – Mureş, 6.254; Piatra-Olt – Olt, 5.992; Sulina – Tulcea, 4.606; Băbeni – Vâlcea, 9.767; Ocnele Mari – Vâlcea, 3.421; Bălceşti – Vâlcea, 5.797; Băile Govora – Vâlcea, 2.977).
„Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile Pământului” (Faptele Apostolilor 1:8).
Finală maraton la Londra, Andy Roddick – Roger Federer
Deși nu sunt un împătimit al sportului alb, am ținut, după mulți ani, să urmăresc în direct o finală de Grand Slam. Și nu am fost deloc dezamăgit! Auzisem că Federer este în revenire de formă, după un început de an destul de nefast. Știam că Roddick s-a întors în circuitul ATP după o accidentare, demonstrând că a învățat lovituri care anii trecuți îi erau total străine.
Înfruntarea a fost foarte antrenantă, nelăsând loc unui prognostic legat de rezultatul final, deși, în confruntările directe, balanța atârna mult prea greu în favoarea „robotului“ elvețian (18-2). Serviciul puternic al lui Roddick nu i-a oferit adversarului nicio șansă de retur. Momentul cel mai important al disputei s-a consumat în tiebreak-ul setului secund, atunci când americanul a irosit patru mingi, fiecare dintre ele putând să ducă scorul la 2-0 în favoarea sa. Federer a revenit spectaculos, a egalat la seturi și a preluat conducerea pe tabelă și în câmp.
Cu ajutorul singurului break reușit în această partidă, Roddick a trimis meciul în „decisiv“. Nu am văzut multe finale de tenis, dar setul 5 de la Wimbledon 2009 Gentlemen’s Singles – Finals va rămâne, cred, în istorie drept unul antologic, din mai multe motive:
– a ținut 95 de minute (cât o partidă de fotbal, cu tot cu prelungiri!);
– a avut 30 de ghemuri (cât un meci de tenis în trei seturi încheiate fiecare la 6-4!);
– a fost pierdut de tenismanul care, după numărul total de ghemuri adjudecate (39-38), putea fi declarat învingător.
Deși speram că Roddick va găsi o modalitate de a câștiga un tiebreak și în ultimul set, am realizat că experiența și psihicul mai puternic (neafectat de nenumăratele greșeli de-a dreptul copilărești, comise pe serviciul adversarului) îi vor da câștig de cauză lui Federer. Așa că al cincisprezecelea turneu de Grand Slam câștigat de elvețian nu a fost deloc o surpriză. Pe la 12-12, mă gândeam că ar trebui (la fel ca, uneori, în atletism sau gimnastică) să se acorde trofeul ambilor sportivi.
Bravo Andy Roddick! Mai încearcă și la anul! Roger Federer, poate că a sosit timpul să te retragi! Orice competiție devine plictisitoare după 7 titluri consecutive „confiscate“ de același individ! Sportul e frumos tocmai datorită elementului surpriză.
Cât despre comentarii și comentatori, transmisiunea întreruptă de reclame absurde, no comment! Dacă vă interesează aceste aspecte citiți AICI!
Lacrimile ochilor care nu mai plâng
Și am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21: 3, 4)
Citesc uneori ultimele capitole ale Apocalipsei lui Ioan și, de fiecare dată, rămân profund impresionat de lucrurile (imposibil de descris) pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei credincioși. Viață veșnică, slavă, răsplătire, o patrie eternă și, mai presus de toate, prezența Sa nemijlocită. Spunea cineva foarte bine că cerul este cer pentru că Dumnezeu este prezent acolo și nu fiindcă străzile sunt de aur!
Dar mai e ceva: lacrimile sfinților vor fi șterse chiar de mâna Cerescului Tată. Lacrimile durerilor dintâi. Lacrimile datorate persecuției și lanțurilor purtate pentru Numele lui Hristos. Lacrimile căderilor și ridicărilor. Lacrimi pentru indiferența semenilor față de crucea lui Isus. Lacrimi ale neputinței, îndoielii sau nerăbdării. Lacrimi de bucurie pentru harul infinit și total nemeritat!
Curios este că astăzi poți vedea tot mai puțini credincioși cu lacrimi în ochi. Și când cineva mai stoarce câte o lacrimă este privit ca un ciudat, cu probleme emoționale sau, probabil, cu suspiciunea că încearcă o strategie de sensibilizare pentru diverse scopuri meschine (”lacrimi de crocodil”).
Domnul Isus a plâns de cel puțin două ori. O dată, văzând durerea unor femei care-și pierduseră fratele. Altă dată, pentru împietrirea unui oraș al păcii față de mesajul păcii, adus de Domnul Păcii! Tot El ne-a spus că este “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi”.
Mi-e tare greu să înțeleg cum va putea șterge Dumnezeu niște lacrimi care nu mai curg! Mi-e și mai greu să pricep cum niște “creștini” insensibili la durerea, suferințele, lipsurile fraților lor vor intra pe porți în Cetate.
C.H. Spurgeon spunea (parafrazez): când voi ajunge în Cer voi fi uimit de trei lucruri. Cei pe care credeam că o să-i întâlnesc acolo nu vor fi de găsit. Cei despre care eram convins că sunt pierduți mă vor saluta cu bucurie. În final, voi fi uimit că eu însumi mă aflu acolo.
John Schlitt – The Grafting cu autograf
Este primul concurs la care am câștigat ceva… Și nu orice… albumul The Grafting, cu autograful lui John Schlitt, pe care îl apreciez, în primul rând, ca om și apoi ca artist.
Din păcate, deși am cumpărat primul bilet vândut în București, nu pot ajunge la concert! O să-mi mai treacă supărarea, ascultând piesele remarcabile de pe CD-ul câștigat!
Mai multe detalii despre acest proiect atât de drag lui John Schlitt (după cum el însuși declara), puteți găsi AICI.
Am remarcat cuvintele cu care John încheie scurta prezentare a albumului: “Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat încă o dată șansa să cânt pentru Tine!”.
Piesa care dă titlul albumului este una de excepție:
Dacă puteți să ajungeți la unul dintre cele două concerte de la Turda și Cluj, nu ratați ocazia.
Mulțumesc celor de la Continental Ministries Romania pentru că au făcut posibil acest eveniment.
Amintiri din război. Despre eroii care nu îmbătrânesc
Deseori, în copilărie, îmi vizitam străbunica; locuia pe aceeași stradă cu noi, dar la aproape un kilometru „mai la deal”. „Maica”, așa cum îi spuneam, avea întotdeauna istorii interesante de spus: despre cum era viața „înainte vreme”, despre greutățile și umilințele îndurate pe timpul „boierilor”, despre foametea de la sfârșitul anilor 1940.
În cămăruța modestă în care și-a petrecut ultimii ani de viață (a trăit între 1894 și 1996) nu avea lucruri de valoare, dar erau câteva amintiri la care ținea foarte mult. Printre ele, cea mai valoroasă era unica fotografie cu fiii săi (frații bunicii), Nicolae și Gheorghe. Fotografia alb-negru era frumos înrămată și agățată la loc de cinste, pentru ca toți cei care-i călcau pragul să o poată vedea. De mai multe ori am întrebat-o pe străbunica despre cei doi „din poză”; cu lacrimi în ochi îmi răspundea, de fiecare dată: „S-au dus maică și nu s-au mai întors!”. Îmi povestea că, în 1945, la terminarea războiului, când tinerii au început să revină de pe front, se uita în toate diminețile în lungul drumului și aștepta să-i întâmpine. După câteva luni a fost anunțată că unul dintre ei a căzut în luptă, pe frontul de vest, în Cehoslovacia, iar mult mai târziu a aflat că celălalt fusese prizonier într-un lagăr sovietic, de unde nu a mai scăpat niciodată.
Cu sufletul meu de copil nu-i puteam pricepe întru totul durerea sfâșietoare care nu se stinsese nici după aproape jumătate de secol. Nu înțelegeam atunci ce înseamnă să fii erou, poate nici astăzi nu înțeleg. Am realizat doar că străbunica pierduse tot ce avea mai scump, iar ochii săi triști îmi spun acum (chiar dacă nu pot să-i mai văd) că patriotismul n-are nimic de-a face cu pălăvrăgeala sau cu discursurile sforăitoare ale unor politicieni adormiți, pentru care Țara este doar o sursă de câștig mârșav.
Prin grija primăriei din orășelul pe care l-au reprezentat cu onoare în al Doilea Război Mondial, numele lor – Nicolae și Gheorghe Crănicean – se află gravate pe un monument de marmură din centrul urbei. Aici, la diverse ocazii, împreună cu colegii de clasă, am recitat poezii patriotice (nu întotdeauna cu un spirit patriotic), uitând de acea imagine a unei bătrâne cu ochii împăienjeniți, pe a căror retină rămăsese întipărită „poza veche”, cu fiii pregătiți să devină eroi.
Un alt război, alți protagoniști, un final diferit, aceleași sentimente. Cel așteptat se întoarce acasă! Piesa Rhythm of my heart a lui Rod Stewart (apărută prin 1991) descrie tocmai visul oricărui soldat de ajunge din nou pe strada și în casa lui, dar și așteptarea plină de temeri a celor dragi. Cred că este singurul videoclip care mi-a plăcut în copilărie!
Cactuși
Tatăl meu este un pasionat colecționar de “țepi”. De mai bine de 10 ani cumpără cactuși, îi îngrijește cu atenție și se informează cu privire la condițiile optime de viață pe care aceste plante suculente “și le doresc”! Unele piese valoroase ale colecției au fost achiziționate chiar de mine din diverse locuri.
În crepusculul verii este o plăcere să asiști la parada de înflorire a vreunui Echinopsis spachiana, ale cărui flori se sting în seara următoare, lăsându-și în urmă parfumul discret. Alte specii te încântă 4-5 luni pe an cu inflorescențe de culori și forme dintre cele mai variate. Unii cactuși se remarcă prin dispunerea unică a “frunzelor” (care s-au redus la niște ace, o adaptare la viața din deșert). Cert este că, dacă ai timp, nu te plictisești să-i admiri în detaliu pe membrii familiei Cactaceae. În acest weekend am stat câteva ore să studiez aproape fiecare ghiveci de “țepoase” și iată ce a ieșit:
Lumea minusculă a pădurii
Am redescoperit spațiul în care mi-am trăit copilăria. Pădurea din spatele casei, locul preferat de joacă, ascunde vietăți și culori pe care altădată “nu am avut ochi să le văd”. Însă după aproape 10 ani de zgomot infernal, asfalt și aglomerație, am avut impresia, întorcându-mă acasă pentru două zile, că admir întâia oară aceste minuni ale Creatorului.
Viața și Jurnalul lui David Brainerd
Editura Perla Suferinței își respectă consecvent planul editorial publicând titluri esențiale pentru o motivare puternică înspre trezire și revigorare spirituală. Ultimul volum apărut este Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd.
Scurta viață (de doar 29 de ani) a lui Brainerd a fost dedicată în totalitate slujirii lui Dumnezeu și i-a determinat pe mulți misionari creștini să fie gata să jetfească totul pentru gloria lui Hristos.
Jonathan Edwards, care l-a cunoscut cel mai bine pe Brainerd, este autorul acestui volum biografic extraordinar.
Iată câteva fragmente din Jurnal:
Mi-am petrecut dimineaţa citind câteva pasaje din Sfânta Scriptură, şi rugându-mă fierbinte pentru indienii mei, pentru ca Dumnezeu să Îşi aşeze împărăţia printre ei, şi să-i aducă în biserica Lui. Pe la nouă m-am retras în locul meu obişnuit din pădure; şi acolo am primit din nou ajutor în rugăciune. Cea mai mare preocupare a mea este convertirea păgânilor la Dumnezeu; şi Domnul m-a ajutat să pledez pentru acest lucru. La prânz m-am întors la indieni, ca să le predic; şi în timp ce mă îndreptam spre ei, inima mea s-a înălţat spre Dumnezeu în rugăciune; am putut să-I spun lui Dumnezeu că El ştie că nu este cauza mea, şi că ar fi spre slava Sa dacă sărmanii indieni s-ar converti; şi binecuvântat să fie Dumnezeu, nu am simţit nici o dorinţă ca ei să se convertească şi eu să primesc onoruri de la lume, fiindcă am contribuit la convertirea lor. Am vorbit indienilor în mod liber.
Am străbătut călare drumul de la Rockciticus la râul Delaware. Am fost foarte chinuit de frig şi dureri de cap. Pe la şase seara m-am pierdut în sălbăticie, şi am rătăcit peste stânci şi munţi, prin râpe îngrozitoare, prin mlaştini şi alte locuri periculoase şi groaznice; fiindcă noaptea era întunecoasă şi nu se vedeau decât câteva stele, am fost în mare primejdie. Am îngheţat de frig, şi chinuit de o durere extremă de cap şi de stomac, astfel că fiecare pas era o tortură. Timp de câteva ore, am crezut că voi petrece toată noaptea în pădure. Dar pe la ora nouă am ajuns la o casă, prin bunătatea minunată a lui Dumnezeu, şi am fost primit cu ospitalitate. Am trecut de multe ori prin asemenea primejdii, şi uneori am rămas afară toată noaptea, dar Dumnezeu m-a păzit mereu; binecuvântat să fie numele Său. Asemenea oboseli şi greutăţi mă îndepărtează şi mai mult de pământ, şi fac raiul mai dulce. Mai înainte, în timp ce eram expus frigului, ploii, etc. îmi plăcea să mă gândesc la o casă confortabilă, la un foc plăcut şi la alte binefaceri materiale; dar acum aceste lucruri nu mai ocupă atâta loc în inima mea (prin harul lui Dumnezeu), şi ochii mei se îndreaptă spre Dumnezeu pentru mângâiere. În lumea aceasta mă aştept să am necazuri, şi acestea nu mi se mai par ciudate. În timpurile dificile nu mă mângâi cu speranţa că îmi va fi mai bine, ci mă gândesc că va fi mai rău; mă gândesc la marile încercări pe care le-au îndurat copiii lui Dumnezeu, şi la faptul că pe mine mă aşteaptă poate altele mai mari. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care mă ajută să mă gândesc la sfârşitul călătoriei mele şi la moartea mea ca la o mângâiere, în cele mai grele încercări; gândurile acestea nu sunt aproape niciodată însoţite de groază sau melancolie, ci de o mare bucurie.
Cerul înseamnă să fiu pe placul lui Dumnezeu, şi să-L slăvesc, şi să-I dau totul, şi să fiu pe deplin consacrat slavei sale; acesta este cerul pe care îl doresc; aceasta este religia mea, şi aceasta este fericirea mea, şi aşa a fost de la început, din momentul în care am primit religia adevărată: şi toţi cei care au această religie mă vor întâlni în ceruri. Nu merg în ceruri ca să fiu onorat, ci ca să Îi aduc onoruri lui Dumnezeu. Nu contează unde voi sta în ceruri, dacă voi avea un loc de seamă sau umil; contează să iubesc, să slăvesc şi să fiu pe placul lui Dumnezeu. Dacă aş fi avut o mie de suflete, şi ar fi valorat ceva, le-aş fi dăruit pe toate lui Dumnezeu; dar nu am nimic să-I dăruiesc, fiindcă totul s-a sfârşit. Este imposibil ca o fiinţă raţională să fie fericită fără să lucreze pentru Dumnezeu: Dumnezeu însuşi nu îi poate dărui fericirea pe altă cale. Doresc fierbinte să fiu în ceruri, lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu cu sfinţii îngeri: slava lui Dumnezeu este singura mea dorinţă. Inima mea se îndreaptă spre mormânt; mi se pare un loc de dorit; dar să Îl slăvesc pe Dumnezeu este mai de dorit decât orice. Este o mare mângâiere pentru mine să mă gândesc la puţinul pe care l am făcut pentru Dumnezeu în lume; oh, este foarte puţin, dar am făcut totuşi ceva, şi îmi pare rău că nu am făcut mai mult. Nu există nici un lucru în lume care să merite să trăieşti pentru el, în afară de facerea de bine şi încheierea lucrării lui Dumnezeu, cum a făcut şi Hristos. Nu văd nimic altceva care să-ţi aducă satisfacţie, în afară de a trăi pentru Dumnezeu, a fi pe placul Său, şi a face în totul voia Sa. Cea mai mare bucurie şi mângâiere a mea a fost să fac ceva pentru promovarea religiei, şi pentru sufletul câtorva persoane; şi acum pe timp de boală, când sunt din ce în ce mai îndurerat, toată mângâierea mea este că pot să fac ceva (o lucrare cât de mică), pentru Dumnezeu; prin ceea ce spun, sau prin scrierile mele, sau în alt mod.
Iadul de la Sobibor
Citisem despre Auschwitz-Birkenau, Dachau, Treblinka, dar Sobibor îmi era total necunoscut. Cred că filmul poate descrie doar o mică fărâmă de realitate, însă Evadare din Sobibor (1987) excelează tocmai la capitolul autenticitate. Pelicula este realizată după mărturia lui Thomas “Toivi” Blatt, unul dintre supraviețuitorii acestui lagăr nazist, unde au fost uciși peste 200.000 de bărbați, femei și copii. Singura lor vină consta în neșansa de a se fi născut evrei!
Dramele individuale ale unor deținuți rămași în viață (doi adolescenți care-și pierd aici întreaga familie, un bărbat care așteaptă să-și revadă soția și fiul, crezând că vor reveni de la “dușuri”) se dizolvă încet în durerea colectivă. Fiecare pierduse pe cineva drag! Dar tocmai suferința imposibil de redat în imagini și cuvinte îi ajută să rămână în viață, plănuind marea evadare! Peste 300 de evrei reușesc să treacă pe poarta principală a lagărului (în plină zi de 14 octombrie 1943), iar foamea lor după libertate nu poate fi potolită de frica de moarte.
Liderii acestei revolte (cea mai importantă dintre cele izbucnite în lagărele morții) au fost
Până la sfâșitul războiului doar aproximativ 50 dintre evadați au rămas în viață, dar datorită lor, povestea iadului de la Sobibor a ajuns până la noi! Filmul este regizat de Jack Gold, în rolurile principale jucând Rutger Hauer și Alan Arkin.
Cam tot ce se știe astăzi despre Sobibor găsiți AICI.
Scenele de la începutul filmului coincid uimitor cu detaliile din mărturia unui tânăr evreu din Ardeal, supraviețuitor al lagărului din Auschwitz-Birkenau.
