Cum Îl întristăm pe Duhul Sfânt? Ignorând mustrările de conştiinţă pe care le pune în noi Duhul şi neglijând nevoia de a ţine în frâu cuvintele sau faptele ofensatoare. Dacă suprimăm aceste imbolduri şi păcătuim cu nepăsare, atunci după o vreme ele vor înceta să se mai facă simţite în conştiinţa noastră, conştiinţa va deveni inactivă, iar noi vom cădea tot mai adânc într-un limbaj şi o trăire păcătoase, pierzând orice comuniune cu Dumnezeu şi binecuvântările din partea Lui. În mod similar, dacă încetăm să ne mai rugăm pentru a fi buni, miloşi şi iertători faţă de alţii, atunci Îl întristăm pe Duhul care lucrează la dezvoltarea şi aplicarea acestor virtuţi în viaţa noastră (Efeseni 4:29-32). Să ne mai punem o dată întrebarea: Oare n-am lua mult mai în serios impulsurile şi îndemnurile conştiinţei dacă ne-am aduce aminte şi am trata cu seriozitate faptul că Acela care lucrează la sfinţirea şi dezvoltarea noastră este Dumnezeul care locuieşte în noi?
Arhive pe categorii: Articole
Ce nu poate explica ateismul
„Acesta este visul materialist: o încercare de a da vieţii o explicaţie pur naturalistă. Dar această explicaţie omite prea mulţi factori ca s-o putem socoti demnă de respect. Ea nu poate justifica existenţa vieţii în primul rând, nici a minţii, gândirii sau raţiunii. În această explicaţie nu e loc pentru voinţă sau pentru sentimentul puternic al omului că există un scop. Ea nu poate explica de ce avem conştiinţă, lucru pe care nu-l putem nega. De asemenea, ea nu poate spune de ce oamenii se nasc cu acest profund sentiment al binelui şi răului.”
Arminianismul nu este o caracteristică baptistă
Mulţi din tradiţia reformată au fost învăţaţi să-i considere pe toţi baptiştii ca arminieni, dar arminianismul în mod clar nu este o caracteristică baptistă. Unii baptişti moderni ar vrea să tragă concluzia că o caracteristică baptistă este o depreciere a Vechiului Testament şi a celor Zece Porunci, dar Mărturisirea de la 1689 depune o mărturie elocventă împotriva acestei idei. Caracteristicile baptiste în mod cert nu includ o concepţie anabaptistă cu privire la autorităţile civile. În comun cu fraţii lor reformaţi şi puritani, baptiştii particulari au respins arminianismul, antinomianismul şi anabaptismul.
Răbdarea lui Dumnezeu
Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să piară (2 Petru 3:9 – şi are o îndelungă răbdare faţă de noi, adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui Hristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt în stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Dreptatea are înaintea întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.
Valoarea lui Hristos
Hristos! Hristos! Nu era nimic altceva înaintea ochilor mei decât Hristos! Şi nu mă uitam doar la câte un privilegiu din partea lui Hristos, cum ar fi la sângele Lui, la moartea sau la învierea Lui, ci priveam imaginea completă a lui Hristos – ca Cel în care toate acestea şi alte virtuţi, relaţii, slujbe şi lucrări se întâlneau – stând la dreapta lui Dumnezeu în cer.
Ce glorioasă mi se părea înălţarea Lui, valoarea şi predominarea tuturor binefacerilor Lui, şi asta pentru că acum puteam să-mi ridic privirea de la mine înspre El şi puteam să apreciez că toate acele haruri ale lui Dumnezeu, care acum erau proaspete pentru mine, erau totuşi ca acei bani mărunţi pe care oamenii bogaţi îi ţin în punga lor, în timp ce aurul lor este în cufere acasă. Oh, vedeam că aurul meu este în cufărul meu acasă – în Hristos, Domnul şi Mântuitorul meu! Acum, Hristos era totul pentru mine; toată neprihănirea mea, toată sfinţirea şi răscumpărarea mea.
Biserica supusă lui Hristos
„Isus Hristos, în calitate de Cap al Bisericii, deţine oficiile de profet, preot şi rege. Biserica supusă lui Hristos va reflecta acest trei slujbe ale lui Hristos, predicând cu credincioşie Cuvântul Său, închinându-se conform Sfintei Scripturi şi având o formă de guvernare biblică.”
De ce este detestată doctrina suveranităţii lui Dumnezeu
„Nu este niciun atribut care să aducă mai multă mângâiere copiilor Lui decât suveranitatea lui Dumnezeu. În cele mai ostile circumstanţe, în cele mai grele încercări, ei cred că suveranitatea a hotărât nenorocirea lor, că suveranitatea îi domină şi că suveranitatea îi va sfinţi pe toţi. Nu este nimic ce copiii ar trebui să susţină cu mai multă seriozitate decât doctrina suveranităţii Stăpânului lor peste toată creaţia — regalitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrărilor mâinilor Lui — Tronul lui Dumnezeu şi dreptul Lui de a sta pe acel Tron. Pe de altă parte, nu există nicio doctrină mai urâtă de cei lumeşti, niciun adevăr din care ei să fi făcut mai mare harababură, decât măreaţa, formidabila, totuşi cea mai sigură doctrină a suveranităţii infinitului Yahweh. Oamenii îi permit lui Dumnezeu să fie oriunde în afară de tronul Lui. Îi vor permite să fie în atelierul Lui să modeleze lumi şi să creeze stele. Îi vor permite să fie în vistieria Lui pentru a-Şi împărţi milosteniile şi să-Şi pună darurile. Îi vor permite să susţină pământul şi să sprijine stâlpii acestuia, sau să aprindă lămpile cerului, sau să domine valurile oceanului care se mişcă fără încetare; dar când Dumnezeu se suie pe tronul Său, creaturile Sale scrâşnesc din dinţi. Noi proclamăm un Dumnezeu care stă pe tron şi dreptul Său de a face ceea ce doreşte cu ceea ce este al Lui, de a orândui creaturile Lui aşa cum Îi place Lui, fără să le consulte; apoi noi suntem fluieraţi şi detestaţi, iar oamenii sunt surzi la cuvintele noastre, pentru că Dumnezeu Cel care stă pe tron nu este Dumnezeul pe care Îl iubesc ei. Dar noi iubim să-L predicăm pe Dumnezeul care stă pe tron. În Dumnezeul care stă pe tron ne încredem noi.”
Profeţii autopromovaţi
Ori de câte ori întâlniţi un om care se autopromovează ca profet, staţi departe de calea sa. Când auziţi de semne şi minuni, întoarceţi-vă spre Domnul şi amintiţi-vă că: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21:19), iar „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17). Nu există altă cale de supravieţuire printre entuziaşti sălbatici.
Crede în Dumnezeu şi nu cere minuni şi miracole sau cunoaşterea vremurilor şi a soroacelor. Nu este scopul tău să ştii când îşi va restabili Domnul împărăţia. Amintiţi-vă acest verset: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele!” (Fapte 1:7). Dacă aş fi introdus într-o cameră unde ar fi depozitate multe colete şi mi s-ar spune că este şi pentru mine ceva bun, aş începe să mă uit după ceva cu numele meu pe el. Dacă aş ajunge în dreptul unuia pe care scrie alt nume, l-aş lăsa în pace; nu este pentru mine. Iată un astfel de colet, de pe piaţa cunoaşterii: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Faptele Apostolilor 1:7). Încetaţi să vă mai amestecaţi în subiecte care sunt ascunse şi mulţumiţi-vă să cunoaşteţi lucrurile care v-au fost descoperite clar.
Doctrina alegerii – motivaţia predicării Evangheliei
„Doctrina alegerii este cea care mă presează şi mă determină să mă întrec în fapte bune. Dumnezeu m-a înzestrat să rabd totul de dragul celor aleşi. Aceasta mă face să predic plin de mângâiere Evanghelia, căci ştiu că mântuirea nu este dependentă de voinţa liberă a omului, ci de faptul că Domnul îi face dispuşi pe oameni pentru Evanghelie în ziua puterii Sale, şi că mă poate folosi ca să chem la El pe unii dintre aleşii Săi, când şi cum Îi place.”
Munca istovitoare şi trezirile spirituale
„Despre John Cennick (1718 – 1755) s-a spus că, din cauza strădaniilor istovitoare excesive, a murit o mie de morţi înainte de a fi luat în slavă de timpuriu, prin febră, în urma predicării neîncetate în aer liber, pe orice fel de vreme. Oamenii din zilele noastre consideră astfel de acţiuni drept nesăbuite. De ce să te consumi când ai treizeci sau patruzeci de ani? Cu siguranţă nu acesta este modul de a-L sluji pe Domnul, nu? Dar, în vremuri de trezire, predicatorul poate avea câteva vieţi întregi concentrate în cinci ani de predicare şi, fără îndoială, va fi fericit să moară de timpuriu, dacă este privilegiat să fie folosit astfel. Să nu trecem niciodată cu vederea efortul jertfitor văzut în vremuri de trezire autentică. Să nu ascultăm de autorii care vor să elimine acest fapt din consemnări. Trezirea costă mult din punctul de vedere al contribuţiei omeneşti.”
Autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu
Fără autoritatea Cuvântului, predicarea devine o căutare nesfârşită de tematici, de terapii şi de tehnici care câştigă adepţi, promovează toleranţă, militează pentru o cauză sau alină îngrijorări. Raţiunea umană, obiectivele sociale, consensul popular şi convingerile morale personale devin resursele predicatorului lipsit de „convingerea istorică potrivit căreia ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu.” Opiniile şi sentimentele ce determină conţinutul predicării căreia îi lipseşte autoritatea biblică sunt aceleaşi forţe care, într-o cultură schimbată, într-o generaţie viitoare sau într-o inimă rebelă, pot nega validitatea aceloraşi concepte. Predicarea expozitivă evită aceste nisipuri mişcătoare legându-l pe predicator de temelia Cuvântului lui Dumnezeu.
Sfinţenia lui Dumnezeu
„Ceea ce afirmă mai presus de orice altceva Biblia despre Dumnezeu este că El e, în mod esenţial, sfânt. Atributul care îl face pe Dumnezeu Dumnezeu este sfinţenia Lui nespusă. Aproape că ezit să vorbesc despre un asemenea subiect, dar nu mă aflu aici să îmi aleg subiectele. Slujba mea este să expun Cuvântul şi lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să Se reveleze pe Sine şi sfinţenia Sa nouă. De aceea a dat cele zece porunci şi Legea morală. Acesta este mesajul pe care El l-a dat profeţilor. Acesta este lucrul pe care l-a revelat El în mod suprem în Fiul Său. Acesta este lucrul pe care l-a transmis Fiul în Predica de pe munte. Sfinţenia.”
Succesul evanghelistic
„Dumnezeu nu a promis niciodată că El va binecuvânta vreo biserică cu succes evanghelistic. Dar dacă este voia Lui să facă asta, ce mijloace este cel mai probabil să folosească? Credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, o pasiune pentru Hristos, dragoste pentru fraţi, curajul de a-L mărturisi, smerenie ca a lui Hristos, îndrăzneală în vorbire, perseverenţă în rugăciune – acestea sunt lucruri pe care El iubeşte să le vadă. Dacă noi vrem cu adevărat să vedem convertiri, acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le cultivăm mai presus de orice.”
Ziua Domnului
Ziua Domnului „există pentru a ne face capabili să ne lăsăm deoparte treburile şi lucrul pământesc pentru ca, abţinându-ne de la orice altceva, să putem medita la lucrările lui Dumnezeu şi să ne deprindem să recunoaştem favorurile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră… Iar când am petrecut duminica lăudând şi glorificând Numele lui Dumnezeu şi meditând la lucrările Lui, atunci, de-a lungul restului săptămânii, ar trebui să arătăm că am beneficiat de pe urma ei.”
Cui vreţi să slujiţi?
Poate acum 10 sau 20 de ani aţi auzit chemarea: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele” (Proverbe 23: 26) şi aţi răspuns: „Ţi-o voi da”. Dar până astăzi, nu v-aţi ţinut promisiunea. „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” ţi-a spus Domnul (Matei 21: 28). Tu i-ai răspuns: „Mă duc, Doamne!” (vers. 30), dar nu te-ai dus. Astăzi, ca şi altădată, nu o faci. Unii dintre voi, într-adevăr, aveau mai multe speranţe acum 30 de ani decât acum. Ce explicaţie puteţi da la asta? Ce s-a întâmplat oare în aceşti ani? Mila nesfârşită a lui Dumnezeu v-a ferit de iad, dar nu aveţi nicio asigurare că lunga Lui răbdare vă va mai ocroti mult timp. Timpul este scurt şi dacă Dumnezeu este Dumnezeu, slujiţi-L! Dacă nu, slujiţi-l pe Baal! Hotărâţi-vă, ori una ori alta.
„În afara revelaţiei, nu putem cunoaşte nimic”
În afara revelaţiei, nu putem cunoaşte nimic. Eu nu vin cu teorii şi filozofii; încep cu această premisă – că tot ce vă spun reprezintă cele făcute de Dumnezeu, tot ce a revelat Dumnezeu. Nu cunosc nimic afară de ce descopăr în Biblie. Sunt totalmente dependent de această revelaţie. De aceea, am nevoie să mă apropii de ea precum un copilaş. „Lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1:21); aşa că dacă lucrul acesta a fost adevărat şi încă este adevărat, atunci trebuie să depind de această carte, trebuie să-i accept autoritatea, trebuie să-i primesc afirmaţiile, chiar dacă mintea mea limitată nu Ie pricepe întotdeauna.
Dovezi ale naşterii din nou
Nu trebuie să ne bizuim pe vreo experienţă anume din trecut, nici pe o reformare prezentă a vieţii, sau pe sentimentele trecătoare de întristare sau bucurie, ci trebuie să căutăm să vedem în vieţile noastre o creştere continuă şi consecventă în har şi în cunoaşterea Domnului Isus, acestea fiind în esenţă dovezile supreme ale naşterii noastre din nou.
Păgânismul omului modern
Omul modern este convins că, în ciuda tuturor greşelilor sale „mărunte” – abuzul de alcool, jocul de cărţi, conducerea imprudentă a automobilului, frivolitatea, minciunile sfruntate sau „nevinovate”, escrocheriile în afaceri, lecturile murdare sau orice altceva – el este, în adâncul inimii, în mod esenţial un om bun. Apoi, aşa cum fac păgânii (şi inima omului modern este păgână, să nu ne amăgim în privinţa asta), el şi-L închipuie pe Dumnezeu ca pe o imagine mărită a propriului eu şi îşi închipuie că Dumnezeu împărtăşeşte mulţumirea sa de sine. Gândul despre sine ca fiind o creatură căzută, care nu mai reflectă chipul lui Dumnezeu, un răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu, vinovat şi necurat în faţa lui Dumnezeu, vrednic doar de judecata lui Dumnezeu, nu-i trece niciodată prin minte.
Închinarea motivată de frică
Mulţi sunt conduşi de un sentiment de teamă şi se duc la un loc de închinare doar pentru a primi un sentiment de siguranţă. Ei se tem – se tem de bombe, se tem de un alt război mondial, se tem de ceea ce s-ar putea întâmpla – aşa că îmbrăţişează religia exact aşa cum o făceau sărmanii păgâni din vechime, pe care ei îi dispreţuiesc, ca persoanele care se închină lunii ori soarelui, ori stelelor, ori altor lucruri doar din teamă. Ei nu ştiu, dar simt că, în general, religia ar putea să-i ajute, că le poate face bine. Da, poţi îmbrăţişa religia, dar, dacă o faci, aceasta nu înseamnă că te închini lui Dumnezeu.
Comoara Bisericii
„Adevărata comoară a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi harului lui Dumnezeu”.
Pericolul întristării Duhului Sfânt printr-o închinare falsă
„Duhul Sfânt — al treilea Membru glorios al Trinităţii — nu este mai puţin Dumnezeu decât Tatăl sau decât Fiul. Astfel, a-L dezonora pe Duhul înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu Însuşi. A abuza numele Duhului înseamnă să iei în deşert Numele lui Dumnezeu. A pretinde că El este Cel care permite închinarea capricioasă, ciudată şi nebiblică înseamnă să-L tratezi pe Dumnezeu cu dispreţ. A substitui Duhul cu un spectacol înseamnă să te închini lui Dumnezeu într-un mod pe care El îl dezaprobă profund.”
Sclavi
„Cei care îşi iau cea mai mare libertate să păcătuiască sunt cei mai mari sclavi, pentru că sunt cei mai voluntari sclavi.”
Richard Sibbes
Păstrarea sfinţilor în har
Păstrarea sfinţilor în har nu depinde de ei înşişi, adică de propria lor voinţă liberă, ci de imuabilitatea decretului alegerii, care izvorăşte din dragostea liberă şi imuabilă [caracterul neschimbabil] a lui Dumnezeu Tatăl. Ea depinde şi de eficacitatea [puterea şi succesul sigur al] meritelor şi mijlocirii lui Isus Cristos [cei pentru care a murit El nu pot să nu ajungă să fie mântuiţi], de unirea pe care sfinţii adevăraţi o au cu El [El nu-i va abandona pe iubiţii Săi], de jurământul [declaraţia solemnă a] lui Dumnezeu, de rămânerea în ei a Duhului [care nu poate da greş] şi a seminţei lui Dumnezeu [care nu poate muri], şi de însăşi natura legământului harului [Legământul stipulează că sufletele mântuite nu vor renunţa]. Toţi aceşti factori dau naştere atât la certitudinea cât şi la infailibilitatea siguranţei şi păstrării lor în har. (A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra, capitolul 17, paragraful al doilea)
Continuarea AICI
