RSS

Arhive pe etichete: Suveranitatea lui Dumnezeu

Suveranitatea lui Dumnezeu

Anunțuri
 
Comentarii închise la Suveranitatea lui Dumnezeu

Scris de pe Februarie 19, 2017 în Articole

 

Etichete:

Absoluta suveranitate a lui Dumnezeu

Nicio doctrină nu este mai dispreţuită de mintea naturală ca adevărul că Dumnezeu este absolut suveran. Mândria omenească nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul, controlează totul, conduce peste orice şi oricine. Mintea carnală, plină de duşmănie împotriva lui Dumnezeu, urăşte învăţătura biblică potrivit căreia nimic nu se întâmplă fără vrerea lui Dumnezeu. Dar cel mai mult, carnea urăşte noţiunea că mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu.

John MacArhur

 
Comentarii închise la Absoluta suveranitate a lui Dumnezeu

Scris de pe Septembrie 12, 2013 în citate

 

Etichete:

Profeția lui Naum, capitolul 1 (NTR)

1. O profeţie cu privire la Ninive. Cartea viziunii elkoşitului Naum: 2 „DOMNUL este un Dumnezeu gelos şi răzbunător! DOMNUL se răzbună şi este plin de mânie; DOMNUL se răzbună pe duşmanii Săi şi este mânios pe vrăjmaşii Săi.

3 DOMNUL este încet la mânie şi mare în putere! DOMNUL nu va lăsa nepedepsit pe cel rău. Îşi are calea în vârtej şi în furtună, iar norii sunt pulberea de sub picioarele Sale.
4 El mustră marea şi o usucă şi seacă toate râurile; Başanul şi Carmelul se veştejesc, iar floarea Libanului se ofileşte.
5 Munţii se cutremură înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se clatină pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei.
6 Cine poate sta în faţa indignării Sale? Cine poate îndura apriga Lui mânie? Furia Lui se revarsă ca focul; stâncile se prăbuşesc înaintea Lui.
7 DOMNUL este bun! El este un loc de scăpare în ziua necazului; El îi păzeşte pe cei ce caută adăpost la El.
8 Dar, printr-un potop care se revarsă, El va distruge Ninive din locul ei şi Îşi va urmări duşmanii în întuneric.
9 Ce plănuiţi voi împotriva DOMNULUI? El oricum va aduce nimicirea; nenorocirea nu va veni de două ori!
10 Căci, în timp ce vor fi ca nişte spini încâlciţi şi pe când vor fi îmbibaţi de băutură, ei vor fi mistuiţi ca o mirişte pe deplin uscată.
11 Din tine, Ninive, a ieşit cel ce plănuia răul împotriva DOMNULUI şi dădea sfaturi nelegiuite.
12 Aşa vorbeşte DOMNUL: «Deşi au aliaţi şi sunt mulţi, vor fi seceraţi şi vor pieri. Chiar dacă te-am asuprit, Iudo, nu te voi mai asupri!
13 Acum, voi zdrobi jugul lor de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile.»
14 Iată ce a poruncit DOMNUL cu privire la tine, Ninive: «Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele! Voi tăia chipul cioplit şi cel turnat din templul zeilor tăi. Îţi voi pregăti mormântul, căci te-am găsit uşor.»
15 Iată pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, ale celui ce vesteşte pacea! Iudo, celebrează-ţi sărbătorile şi împlineşte-ţi jurămintele, căci cel nelegiuit nu te va mai invada; va fi nimicit cu desăvârşire.
 
Comentarii închise la Profeția lui Naum, capitolul 1 (NTR)

Scris de pe August 8, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , ,

Despre suveranitatea lui Dumnezeu şi problema răului

John Piper, Păcate impresionante, Editura Făclia

Ştim că Dumnezeu este suveran peste Satan şi, prin urmare, voia lui Satan nu se poate împlini fără permisiunea lui Dumnezeu. De aceea, fiecare mişcare a lui Satan face parte din planul şi scopul general al lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta este adevărat în aşa fel încât Dumnezeu nu păcătuieşte niciodată. Dumnezeu este de o sfinţenie şi o putere infinite. Satan este rău şi se supune înţelepciunii atotsuverane a lui Dumnezeu […]

Satan a meritat să fie aruncat în iazul de foc încă din clipa când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Este un păcat de o gravitate infinită să te răzvrăteşti împotriva unei Fiinţe de o valoare infinită. El merita pe deplin iazul de foc din clipa când a păcătuit. Nu a existat un anumit număr finit de păcate comise după răzvrătire, care să fi mărit vinovăţia lui Satan până în punctul în care acesta să merite iazul de foc. El nu a trebuit să facă măcel vreme de câteva mii de ani ca să merite iazul de foc. Dumnezeu a avut dreptul şi puterea să-l scoată pe Satan din ecuaţie în clipa când acesta a păcătuit. Prin urmare, faptul că nu l-a îndepărtat ne dă de înţeles că Dumnezeu a avut un motiv. Putem şti care a fost acesta? […]

Dumnezeu a cunoscut dinainte tot ce avea să facă Satan dacă îl crea şi îi lăsa libertatea să se răzvrătească. Alegând să-l creeze, El a ales să includă tot răul acesta în planul Său pentru creaţie. Acest plan pentru creaţie era gloria Fiului Său. Toate lucrurile, inclusiv Satan şi subalternii săi, au fost creaţi avându-se în vedere acest plan. Ei au fost creaţi în cunoştinţă de cauză despre ce aveau să facă, iar această cunoştinţă a fost luată în calcul atunci când Dumnezeu a hotărât să-i creeze. Prin urmare, răul pe care-l fac ei în lume are rolul său în împlinirea planului suprem al lui Dumnezeu.

Căderea lui Satan şi existenţa lui continuă sunt spre gloria lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, va primi o cinste mai mare şi va fi apreciat şi iubit mai profund în final pentru că El îl înfrânge pe Satan nu în clipa când acesta cade, ci prin mii de ani de îndelungă răbdare, smerenie, slujire, suferinţă şi, în mod hotărâtor şi final, prin propria Sa moarte. O manifestare singulară, bruscă şi infinit de sfântă a puterii lui Cristos prin care Satan ar fi fost nimicit imediat după căderea sa ar fi fost o manifestare glorioasă de putere şi neprihănire. Numai că nu ar fi fost o deplină manifestare posibilă a tuturor aspectelor glorioase ale Fiului şi Tatălui. În înţelepciunea Lui infinită, Dumnezeu a ales o cale de a etala gama completă a gloriilor divine prin faptul că l-a lăsat pe Satan să cadă şi să-şi desfăşoare lucrarea timp de câteva milenii.

Gloria lui Cristos atinge punctul culminant în jertfa supusă de la cruce, unde Isus a triumfat împotriva diavolului (Coloseni 2:15). În acel ultim ceas al jertfei Sale, Isus a spus următoarele: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El” (loan 13:31). Pavel a spus că răstignirea lui Cristos este momentul în care vedem manifestate la modul cel mai glorios înţelepciunea şi puterea Lui: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1: 23,24).

R.C. Sproul, Mâna invizibilă a lui Dumnezeu, Editura Multimedia

Problema răului trebuie abordată punând mai întâi întrebări despre natura răului. Catehismul de la Westmister răspunde la întrebarea „Ce este păcatul?” cu: „Păcatul este orice lipsă de conformare cu legea lui Dumnezeu sau încălcare a legii Lui.” Răspunsul conţine un cuvânt negativ important: lipsă. Lipsa este o deficienţă. Acest cuvânt a fost ales cu grijă de către cei ce au alcătuit catehismul pentru a se potrivi definiţiilor clasice despre rău. Atât Augustin cât şi Thomas Aquinas au definit răul în termenii absenţei sau privării de ceva şi anume a binelui. Răul este o lipsă a bunătăţii, negarea binelui.

Teologii au înţeles că răul este descris în termeni negativi. Vorbim de necinste, nedreptate, nelegiuire sau anticrist. Păcatul e înfăţişat ca neascultare. Noi nu putem înţelege necinstea decât în comparaţie cu cinstea. Tot astfel nedreptatea este definită prin contrast cu dreptatea, iar neascultarea pusă în contrast cu ascultarea. S-a spus că răul este parazitar; nu poate exista decât ca şi lipsă sau negare a binelui. Augustin susţinea că răul e dependent de bine în însăşi definiţia sa.

Deoarece răul este definit de termeni negativi e tentant să spui că, din moment ce răul este o negare, iar absenţa sau lipsa nu poate fi absolută, atunci probabil că răul nici nu există. Noi nu putem înţelege un nimic pur. Dacă ceva era absolut rău, ar fi fost o negaţie absolută, ceea ce ar fi nimic. Sau dacă era o lipsă pură ar fi fost de asemenea nimic. Ne putem gândi la bunătate absolută însă nu la rău absolut.

Ca o protecţie împotriva concluziei că răul nu există, magiştrii Reformei din sec. al XVI-lea au adăugat un cuvânt figurativ la definiţia clasică a răului, numindu-lprivatio actuosa Ei au fost de acord că răul este un fel de lipsă însă cu toate acestea este real. Există şi e activ. Răul este ceva făcut de factorii morali. Acest „face” poate fi activ sau pasiv. Poate fi vorba de păcate prin comitere sau prin omitere. Un păcat prin omitere este a omite să faci ceea ce ar trebui să faci. Dar chiar şi acest „a nu face” este un fel de a face, deoarece înseamnă a face altceva decât ceea ce ar trebui să faci.

Augustin a susţinut că păcatul sau răul este ceva pe care numai o fiinţă bună îl poate face. Aceasta înseamnă că fiinţa trebuie să fi fost mai întâi bună înainte de a fi capabilă să facă rău. El afirma că Adam a fost creat bun însă nu o bunătate imuabilă. El avea capacitatea de a păcătui (posse pecare) şi de a nu păcătui (posse non peccare). Că el a folosit această capacitate de a păcătui ştim aceasta. Ceea ce a vrut Augustin să spună deci este că, din moment ce răul este o lipsă a binelui răul există deoarece binele există.

Singura consolare în urma acestei concluzii este că acei care se plâng că răul e o problemă pot face acest lucru dacă au confirmat deja existenţa binelui. Dacă nu putem să răspundem în privinţa originii răului, criticul are o problemă dublă. Dacă el insistă că răul există atunci trebuie să recunoască existenţa binelui. Dacă nu există Dumnezeu atunci el rămâne să explice nu numai răul, ci si binele.

Aceasta este dilema care conduce pe mulţi sceptici la concluzia că răul, la urma urmelor, nici nu există. Însă atunci nu există nici bine. Această opinie ţine de nihilism şi de ideea că noi trăim într-un univers amoral: nu există nici rău, nici bine, numai convenţii şi preferinţe. Acest punct de vedere este înrudit cu cel relativist. Relativismul susţine că nu există absoluturi cu excepţia absolutului că nu există absoluturi. Potrivit acestei filozofii totul este permis.

Arthur W. Pink, Doctrina suveranităţii, Editura Logos

Acelaşi lucru este adevărat şi despre duhurile rele: şi acestea împlinesc rânduielile suverane ale lui Dumnezeu. Un duh rău a fost trimis de Dumnezeu ca să semene răzvrătire în tabăra lui Abimelec (Jud. 9:23). Un alt duh rău a fost trimis ca duh mincinos în gura prorocilor lui Ahab: „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sînt de faţă. Dar Domnul a hotărit lucruri rele împotriva ta” (1 Regi 22:23). Un alt duh rău a fost trimis de Domnul ca să-l tulbure pe Saul: „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul (1 Sam. 16:14). La fel şi în Noul Testament: o legiune întreagă de demoni nu ies din victima lor până ce Domnul nu le dă permisiunea să intre într-o turmă de porci.

Din Scriptură reiese deci clar că îngerii, atît buni cît şi răi, sînt sub stăpînirea lui Dumnezeu şi, vrând nevrând, duc la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Da, Satan însuşi este întru totul supus stăpânirii lui Dumnezeu. Când a fost acuzat în Eden, a ascultat groaznica sentinţă fără să scoată un cuvânt. El a fost incapabil să se atingă de Iov până când i-a dat Dumnezeu permisiunea s-o facă. De asemenea, a trebuit să obţină consimţămîntul Domnului nostru înainte de a putea să-l „cearnă” pe Petru. Când Hristos i-a poruncit să plece „Pleacă, Satano” citim: Atunci Diavolul L-a lăsat (Mat. 4:11). Şi, la sfârşitul tuturor lucrurilor, el va fi aruncat în iazul de foc, pregătit pentru el şi îngerii lui.

Domnul Dumnezeul omnipotent domneşte. Stăpânirea Lui se exercită asupra materiei neînsufleţite, asupra animalelor, asupra copiilor oamenilor, asupra îngerilor atât buni, cât şi răi şi asupra lui Satan însuşi. Lumea nu s-ar învârti, stelele n-ar străluci, nicio furtună, nicio mişcare a vreunei făpturi, nicio acţiune a oamenilor, nicio trimitere a îngerilor, nicio faptă a Diavolului nimic în tot acest univers nu se poate întâmpla dacă Dumnezeu nu a plănuit acest lucru din veşnicie.

Aceasta este temelia credinţei. Acesta este locul de odihnă al minţii, aceasta este ancora sigură şi neclintită a sufletului. Nu soarta oarbă, răul dezlănţuit, omul sau Diavolul, ci Domnul cel Atotputernic stăpâneşte lumea, domnind asupra ei după voia Sa şi spre slava Lui eternă.

 
Un comentariu

Scris de pe Ianuarie 29, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

Despre domnia absolută a lui Dumnezeu

Nimic și nimeni nu poate sta împotriva planurilor lui Dumnezeu. Nimic nu trece de dincolo de cunoștința Lui. Fiecare ființă din Univers se află sub suveranitatea Sa. Asta înțeleg citind Isaia 45:

9 Amintiţi-vă lucrurile de la început, acelea din vechime, căci Eu sunt Dumnezeu, nu este altul! Eu sunt Dumnezeu, nu este altul ca Mine!

10 Eu fac cunoscut mai dinainte sfârşitul şi, din vremuri străvechi, descopăr lucrurile care încă nu s-au întâmplat, zicând: ‘Planul Meu rămâne să se împlinească; voi face tot ceea ce doresc!’

11 Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă şi, dintr-o ţară îndepărtată, aduc omul care Îmi va împlini planul. Ce am spus voi duce la îndeplinire şi ce am plănuit voi face.

Nu există nicio ambiguitate în acest pasaj. El afirmă în termeni absoluţi şi cât se poate de neechivoci că este imposibil să zădărniceşti planul lui Iahve.

Zadarnic citim Scripturile, dacă nu vedem că acţiunile oamenilor, ale celor răi precum şi ale celor buni, sunt guvernate de Dumnezeu. Nimrod şi tovarăşii lui au hotărât să ridice turnul Babel, dar, înainte de a-şi duce la îndeplinire acest plan, Dumnezeu i-a zădărnicit. Iacov a fost cel căruia i s-a promis moştenirea şi, deşi Isaac a încercat să schimbe rânduiala lui Iahve şi să-și dea binecuvînţările lui Esau, încercările lui au fost zadarnice. Esau a jurat răzbunare împotriva lui lacov, dar, data viitoare când s-au întâlnit, a plâns de bucurie în loc să se lupte cu el, cuprins de ură. Fraţii lui losif i-au hotărât moartea, dar sfaturile lor rele au fost zădărnicite.

Faraon a refuzat să-l lase pe Israel să ducă la îndeplinire poruncile lui Iahve şi a pierit în Marea Roşie datorită încercării lui de a se opune. Balac i-a plătit pe Balaam să-i blesteme pe israeliţi, dar Dumnezeu l-a silit să-i binecuvânteze. Haman a ridicat o spânzurătoare pentru Mardoheu, dar până la urmă a fost el însuşi spânzurat de ea. Iona s-a împotrivit voinţei revelate a lui Dumnezeu, şi ce s-a ales de eforturile lui?”

(A.W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Editura Logos)

 
Comentarii închise la Despre domnia absolută a lui Dumnezeu

Scris de pe Noiembrie 3, 2010 în Articole

 

Etichete: ,

Ce este ispăşirea?

O ispăşire este o plată pentru păcat. Noi nu suntem capabili să oferim niciun fel de jertfă lui Dumnezeu care ar satisface dreptatea Lui. Lucrul care face ispăşirea necesară este caracterul lui Dumnezeu care este absolut drept. Dumnezeu este atât de drept încât nu poate trece păcatul cu vederea.

Evanghelia este vestea bună pentru că răspunde celei mai semnificative dileme pe care o fiinţă umană o are. Toţi suntem păcătoşi, nu suntem neprihăniţi, iar Dumnezeu rămâne neschimbat şi pentru eternitate drept şi neprihănit. Cum poate o fiinţă umană decăzută să fie găsită dreaptă în faţa judecăţii unui Dumnezeu sfânt?

Remediul pentru această problemă este găsit în planul etern al Lui Dumnezeu de a asigura o cale de salvare pentru poporul Lui în aşa fel încât păcatele lor să fie acoperite, dar şi dreptatea Lui să fie satisfăcută. Dumnezeu nu-şi negociază neprihănirea. Şi în Evanghelie, aşa cum Pavel declară în Romani, Dumnezeu se revelează pe El Însuşi ca drept şi ca Cel ce îndreptăţeşte pe cei păcătoşi (Romani 3:26 – pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus). Ispăşirea făcută de Domnul Hristos este jertfa perfectă care îl satisface pe Tatăl prin plata păcatelor noastre şi împlinirea dreptăţii divine.

(Prelucrare după R.C. Sproul)

 
Comentarii închise la Ce este ispăşirea?

Scris de pe Iulie 9, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , ,

Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire, Arthur W. Pink

„Unul dintre pasajele Scripturii care afirmă cu cea mai mare tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în legătură cu faptul că El a hotărît destinul făpturilor Sale este probabil capitolul 9 din Romani. Nu vom încerca aici să revedem întregul capitol, ci ne vom mulţumi cu versetele 21-23: „Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mînia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mîniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă?” Versetele citate îl prezintă pe omul căzut la fel de inert şi de neputincios ca un pumn de lut fără viaţă. Scriptura mărturiseşte că nu există „nici o deosebire”, în sine, între cei aleşi şi cei care nu sînt aleşi: toţi sînt „din acelaşi lut”, ceea ce este în concordanţă cu Efeseni 2:3, unde ni se spune că toţi sîntem din fire „copii ai mîniei”. învăţăm de aici că destinul suprem al fiecărui individ este hotărît de voia lui Dumnezeu şi e o mare binecuvîntare că aşa stau lucrurile; fiindcă, dacă ar fi după voia noastră, destinaţia ultimă a fiecăruia dintre noi ar fi Iazul de Foc. Acest lucru afirmă că Dumnezeu face o deosebire între destinaţiile pe care le stabileşte făpturilor Lui, fiindcă un vas este făcut „pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară”; unii sînt „vase ale mîniei, făcute pentru pieire”, alţii sînt „vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”.

Recunoaştem imediat că este foarte umilitor pentru inima mîndră a făpturii să considere că, în mîinile lui Dumnezeu, toată omenirea este asemenea lutului în mîinile unui olar. Dar, exact aşa e prezentată situaţia în Scriptura Adevărului. În zilele noastre pline de fală omenească, de mîndrie intelectuală şi de zeificare a omului, trebuie să insistăm asupra faptului că olarul face vasele pentru sine. Oricît s-ar lupta omul cu Ziditorul său, realitatea e că omul nu este decît lut în mîinile Olarului Ceresc şi, deşi ştim că Dumnezeu îşi va judeca cu dreptate făpturile, că Judecătorul întregului pămînt va face dreptate, cu toate acestea, El îşi modelează vasele conform planului Său şi conform sfatului voii Sale. Dumnezeu invocă dreptul Său indisputabil de a face ce vrea cu ceea ce-I aparţine.

Nu numai că Dumnezeu are dreptul de a face ce vrea cu făpturile mîinilor Sale, dar El îşi exercită acest drept şi de nicăieri nu reiese acest lucru mai clar decît din harul predestinării. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales, a făcut o alegere, o selecţie; înaintea ochiului Său omniscient a stat întreaga rasă a lui Adam şi din ea a ales El un popor pe care, „înfiindu-l ca şi copil al Lui”, l-a predestinat să fie „asemenea chipului Fiului Său” şi l-a „rînduit” pentru viaţă veşnică. Numeroase sînt versetele care prezintă acest adevăr binecuvântat, dintre ele şapte se vor afla acum în atenţia noastră.

„Toţi cei ce erau rînduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48). Toate artificiile ingeniozităţii omeneşti au fost folosite pentru a toci tăişul afirmaţiei din versetul de mal sus şi pentru a explica altfel înţelesul evident al acestor cuvinte, dar a fost în zadar, căci nimic nu va putea reconcilia pasajul de faţă şi cele similare lui cu gîndirea omului firesc. „Toţi cei care au fost rînd uiţi să capete viaţa veşnică au crezut”. Vedem aici patru lucruri: în primul rînd, credinţa este consecinţa, şi nu cauza rînduirii hotărîte de Dumnezeu. În al doilea rind, numai un număr limitat de oameni a fost „rînduit să capete viaţa veşnică”, fiindcă, dacă toţi oamenii, fără excepţie, ar fi fost rînduiţi de Dumnezeu, atunci cuvintele „toţi cei care” ar fi o calificare inutilă, fără sens. În al treilea rind, această „rînduire” de către Dumnezeu nu este doar în vederea unor privilegii exterioare, ci pentru „viaţa veşnică”, nu pentru slujire, ci chiar pentru mîntuire. În al patrulea rind, faptul că toţi — „toţi cei care”, nici unul mai puţin — care sînt astfel rînduiţi de Dumnezeu pentru viaţă veşnică vor crede cu siguranţă.

Comentariile nepreţuitului C.H. Spurgeon asupra pasajului de mai sus sînt vrednice de a fi luate în seamă. El a spus: „S-a încercat să se demonstreze că aceste cuvinte nu ne învaţă despre predestinare, dar astfel de încercări agresează atît de clar limba, încît nu-mi voi pierde timpul răspunzîndu-le… Eu citesc: «Toţi cei care au fost rinduiţi spre viaţă veşnică au crezut» şi nu voi denatura textul, ci voi slăvi harul lui Dumnezeu atribuindu-i credinţa tuturor oamenilor. …Nu este Dumnezeu Cel care ne-a dat predispoziţia eă credem? Dacă oamenii sînt dornici să primească viaţa veşnică, nu este El Cel care, în fiecare caz, le-a dat această dorinţă? Este rău din partea lui Dumnezeu să ofere har? Dacă este bine ca El să dea har, este greşit să-1 dea intenţionat? Ai prefera să-1 primeşti din întîmplare? Dacă este bine din partea Lui să dea har astăzi, a fost drept să facă acest lucru şi înainte, fiindcă El nu Se schin bă, din veşnicie?”

„Tot aşa, şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă” (Rom. 11:5-6). Cuvintele „tot aşa” de la începutul citatului se referă la versetul precedent, în care ni se spune: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea iui Baal”. Remarcaţi îndeosebi cuvîntul „păstrat”. În zilele lui llie, au existat şapte mii de oameni — o mică minoritate — care în mod divin au fost păziţi de idolatrie şi aduşi la cunoaşterea Dumnezeului adevărat. Această păstrare şi iluminare nu a venit de la ceva din ei înşişi, ci numai prin influenţa şi acţiunea deosebită a lui Dumnezeu. Cît de privilegiaţi au fost acei oameni să fie astfel „păstraţi” de către Dumnezeu! Acum, spune apostolul, aşa cum a existat o „rămăşiţă” în zilele lui llie, „păstrată de Dumnezeu”, tot aşa există şi în actuala dispensaţie.

„O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har”. Aici cauza alegerii este urmărită pînă înapoi la sursă. Baza pe care Dumnezeu alege această „rămăşiţă” nu este credinţa pe care a văzut-o dinainte în ei, pentru că o alegere fondată pe o atare cunoaştere dinainte a faptelor bune este tot într-atît făcută pe baza faptelor ca orice alegere şi, în acest caz, nu ar fi „prin har; fiindcă, spune apostolul, „dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri harul n-ar mai fi har”; ceea ce înseamnă că harul şi faptele sînt contrare şi nu au nimic în comun, că nu se vor amesteca mai bine decît se amestecă uleiul cu apa. Astfel, ideea bunătăţii înnăscute văzută dinainte în cei aleşi sau a vreunor acţiuni meritorii efectuate de ei este strict exclusă. „O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har presupune o alegere necondiţionată, rezultată din favoarea suverană a lui Dumnezeu; într-un cuvînt, este o alegere absolut fără plată.

„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt: pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). De trei ori se face în acest pasaj referire la alegerea lui Dumnezeu şi alegerea presupune neapărat o selecţie, luarea unora şi renunţarea la alţii. Cel care alege este Dumnezeu însuşi. Numărul aleşilor este finit: „Nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” vor fi chemaţi. Cam atît deci despre faptul alegerii lui Dumnezeu; să vedem acum obiectul alegerii Lui.

Mai sus ni se spune că alegerea lui Dumnezeu constă în „lucrurile slabe ale lumii, lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite”. Şi de ce? Pentru a demonstra şi preamări harul Său. Căile lui Dumnezeu, precum şi gîndurile Lui, sînt cu totul diferite de cele ale omului. Mintea firească ar presupune că ar fi necesară o selecţie din rindul celor bogaţi şi influenţi, a celor buni şi cultivaţi, aşa încît creştinismul să cîştige aprobarea şi aplauzele lumii datorită slavei lor măreţe şi fireşti, dar „ce este înălţat între oameni este o uriciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Dumnezeu a ales lucrurile „de jos”. La fel a făcut în vremurile Vechiului Testament: poporul pe care l-a pus deoparte, pentru a fi deţinătorul oracolelor Sale sfinte şi mijlocul prin care trebuia să vină Sămînţa promisă, nu au fost egiptenii antici, nici impunătorii babilonieni, nici hipercivUizaţii şl cultivaţii greci. Nu; poporul asupra căruia Şi-a revărsat lehova dragostea şi pe care 1-a considerat „lumina ochilor Săi” au fost dispreţuiţii evrei. Aşa a fost şi cînd Domnul nostru Şi-a înălţat cortul în mijlocul oamenilor. Toţi cei pe care i-a primit în apropierea Sa şi i-a însărcinat să meargă mai departe ca trimişi ai Lui au fost în cea mai mare parte pescari „neînvăţaţi”. Aşa a fost mereu de atunci încoace şi scopul alegerii lui Dumnezeu, la raison d’etre a selecţiei pe care a făcut-o, este ca „firea să nu se slăvească în faţa Lui”. Nu există nimic în obiectul alegerii Sale care i-ar îndreptăţi să se bucure de favoruri speciale şi slava trebuie să fie atribuită în întregime nenumăratelor bogăţii ale harului Său infinit.

„Binecuvîntat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos. În El Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rinduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale… în El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rinduiţi mai dinainte, după hotărirea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:3-5, 11). Aici ni se arată din nou în ce moment al timpului — dacă ar putea fi numit timp — Dumnezeu i-a ales pe cei care aveau să fie copiii Lui în Isus Hristos. Acest lucru nu s-a făcut după căderea lui Adam, care i-a afundat urmaşii în păcat şi nimicnicie, ci cu mult înainte ca Adam să vadă lumina, chiar cu mult înainte de întemeierea lumii — atunci ne-a ales Dumnezeu, în Hristos. Tot de aici aflăm şi scopul pe care l-a avut Dumnezeu în vedere referitor la aleşii Lui: acesta a fost ca ei să fie „sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; a fost pentru „înfierea lor”; a făcut-o pentru ca ei „să primească o moştenire”. Aici descoperim şi motivul care L-a îndemnat s-o facă: „în dragostea Lui, ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos” — afirmaţie care desfiinţează acuzaţia răutăcioasă (şi deseori invocată) că, faptul că Dumnezeu a decis destinul veşnic al făpturilor Lui înainte ca acestea să fie născute este tiranic şi nedrept. În fine, ni se aduce la cunoştinţă că, în această privinţă, El nu S-a consultat cu nimeni şi că noi sîntem „rînduiţi mai dinainte după buna plăcere a voii Sale”.

„Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să-I mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea duhului şi credinţa adevărului” (2 Tes. 2:13). Vedem aici trei lucruri care cer o atenţie deosebită. În primul rînd, faptul că ni se spune în mod expres că aleşii lui Dumnezeu sînt aleşi „pentru mîntuire”. Nu se putea folosi un limbaj mai explicit! Cît de uşor evită aceste cuvinte sofismele şi echivocurile tuturor celor care ar dori ca alegerea să nu se refere decît la privilegiile exterioare de rang în slujire! Dumnezeu ne-a ales „spre mîntuire”. În al doilea rind, sîntem preveniţi că alegerea spre mîntuire nu neglijează folosirea mijloacelor potrivite: mîntuirea se dobîndeşte prin „sfinţirea duhului şi credinţa adevărului”. Nu este adevărat că, dacă Dumnezeu a ales pe cineva pentru mîntuire, acel om va fi mîntuit vrînd-nevrînd, indiferent dacă va crede sau nu: nicăieri nu ne spune Scriptura aşa ceva. Acelaşi Dumnezeu care a predestinat sfîrşitul a rînduit şi mijloacele; acelaşi Dumnezeu care „a ales pentru mîntuire” a hotărît că scopul Lui trebuie să fie atins prin lucrarea Duhului şi credinţa adevărului. În al treilea rind, faptul că Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este o cauză profundă pentru laudă ferventă. Observaţi cu cîtă tărie spune apostolul aceste lucruri: „Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire” etc. În loc de a da înapoi de groază în faţa doctrinei predestinării, credinciosul, atunci cînd înţelege acest adevăr binecuvântat aşa cum ne este dezvăluit în Cuvînt, găseşte un motiv de laudă şi recunoştinţă cum nu există altul, în afară de darul indicibil al Răscumpărătorului însuşi.

„El ne-a mîntuit şi ne-a dat o chemare sfintă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărîrea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Tim. 1:9). Cît de simplu şi clar este limbajul Sfintei Scripturi! Omul este cel care, prin cuvintele sale, a întunecat sfatul divin. Este imposibil să exprimi acest fapt cu mai multă claritate şi fermitate! Mîntuirea noastră nu este „pentru faptele noastre”: adică nu se datorează vreunui lucru ce există în noi, nici nu răsplăteşte ceva ce am făcut noi; ci ea este rezultatul „hotărîrii şi harului lui Dumnezeu”; şi acest har ne este dat în Hristos Isus înainte de întemeierea lumii. Prin har sîntem mîntuiţi şi, în planul lui Dumnezeu, acest har ne-a fost dat nu numai înainte de a vedea lumina, nu numai înainte de căderea lui Adam, ci chiar înainte de începuturile îndepărtate din Genesa 1:1. Şi aici se află mîngîierea neînfrîntă a poporului lui Dumnezeu: dacă alegerea Lui s-a făcut din veşnicie, ea va dura o veşnicie!

Aleşii… după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele lui Isus Hristos” (1 Petru 1:1-2). Iată cum, din nou, alegerea Tatălui precede lucrarea Duhului Sfînt în cei care sînt mîntuiţi şi prin ascultarea lor în credinţă, îndepărtînd astfel orice temei ar putea invoca făptura şi întemeind totul pe voia suverană a Atotputernicului. „Ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” nu se referă aici la preştiinţa Lui cu privire la toate lucrurile, ci semnifică faptul că, în gîndul lui Dumnezeu, cei sfinţi au fost prezenţi din veşnicie în Hristos. Dumnezeu nu „a ştiut dinainte” că anumiţi oameni care au auzit Evanghelia vor crede, fără ca El să-i fi rînduit pe aceştia spre viață veşnică. Ceea ce a văzut preştiinţa lui Dumnezeu în toţi oamenii a fost dragostea faţă de păcat şi ura faţă de El însuşi. „Ştiinţa mai dinainte” a lui Dumnezeu se bazează pe hotărîrile Lui, aşa cum reiese clar din Fapte 2:23: „Pe omul acesta dat în mîinile voastre, după sfatul hotărît şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorît prin mîna celor fără de lege”. Observaţi ordinea aici: mai întîi, „sfatul hotărît” al lui Dumnezeu (decretul Său) şi, în al doilea rind, „ştiinţa mai dinainte”. La fel şi în Romani 8:28-29: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărit mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”, dar primul cuvînt de aici, „căci”, se referă la versetul precedent şi la propoziţia de care este legat: „celor ce sînt chemaţi după planul Său” — aceştia sînt cei pe care El „i-a cunoscut mai dinainte şi i-a hotărit”. În fine, trebuie să arătăm că, atunci cînd citim în Scriptură că Dumnezeu „cunoştea” anumiţi oameni, cuvîntul este folosit în sensul de a-i cunoaşte prin aprobare şi dragoste: „Dar, dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu” (1 Cor. 8:3). Celor făţarnici, Hristos le va spune: „Nu vă cunosc” — El nu i-a iubit niciodată. Aleşii după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” înseamnă, deci, aleşi de El ca obiecte speciale ale dragostei şi aprobării Lui.

Rezumînd învăţătura din aceste şapte pasaje, aflăm că Dumnezeu „a rînduit spre viaţă veşnică” pe anumiţi oameni şi, drept consecinţă a acestei rînduiri a Lui, aceştia, la timpul potrivit, „cred”: că rînduirea spre mîntuire a aleşilor Săi nu se datorează vreunui lucru bun în ei înşişi, nici vreunei fapte meritorii, ci numai „harului” Său; că Dumnezeu a ales intenţionat obiectele cel mai puţin probabile să fie receptorii favorurilor Lui deosebite, pentru ca „firea să nu se îngîmfe înaintea Lui”; că Dumnezeu a ales poporul Său, în Hristos, înainte de întemeierea lumii, nu fiindcă acei oameni erau sfinţi, ci pentru ca ei „să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; că, alegîndu-i pe unii pentru mîntuire, El a hotărit şi mijlocul prin care sfatul Lui veşnic să fie făcut desăvârşit; că tocmai „harul” prin care am fost mîntuiţi ne-a fost dat, în planul lui Dumnezeu, „în Hristos Isus, înainte de întemeierea lumii”; că mult timp înainte de crearea lor, aleşii lui Dumnezeu au existat în gîndul Lui, fiind „ştiuţi mai dinainte” de către El, adică au fost obiectele definite ale dragostei Lui veşnice.

Înainte de a ne întoarce la următoarea secţiune a capitolului, mai este necesar un cuvînt referitor la subiecţii harului predestinator al lui Dumnezeu. Acoperim din nou această parte fiindcă, în acest punct, doctrina suveranităţii lui Dumnezeu despre predestinarea unora pentru mîntuire este cel mai des atacată. Pervertitorii acestui adevăr caută neîncetat să găsească vreo cauză în afara voii lui Dumnezeu care să-L determine să acorde mîntuirea păcătoşilor; făpturii îi este atribuit un merit sau altul, lucruri care să o îndreptăţească să primească mîntuirea din mîna Creatorului. Revenim la întrebare: De ce i-a ales Dumnezeu pe cei pe care i-a ales?

Ce anume din cei aleşi a atras spre ei inima lui Dumnezeu? Să fi fost vreo virtute pe care o posedau? Din pricină că erau buni la inimă, plăcuţi la fire, cu vorba sinceră? Într-un cuvînt, erau „buni” şi de aceea i-a ales Dumnezeu? Nu; fiindcă Domnul nostru a zis: „Nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Să fi fost din pricina vreunei fapte bune pe care au făcut-o ei? Nu; căci este scris: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3:12). Să fi fost datorită faptului că au dovedit rîvnă şi sinceritate în căutarea lor după Dumnezeu? Nu; căci e scris din nou: „Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Rom. 3:11). Să fi fost din cauză că Dumnezeu a prevăzut că ei vor crede? Nu; căci cum pot cei care sînt „morţi în păcate şi nelegiuri” să creadă în Hristos? Cum poate şti Dumnezeu dinainte că unii oameni sînt credincioşi, cînd credinţa este cu neputinţă pentru ei? Scriptura spune că noi credem prin har (Fapte 18:27). Credinţa este darul lui Dumnezeu şi. fără acest dar, nimeni nu poate crede. Cauza alegerii Lui, deci, se află în Sine şi nu în obiectul alegerii Lui. El i-a ales pe cei pe care i-a ales pur şi simplu pentru că El a ales să-i aleagă.”

Suveranitatea lui Dumnezeu, Arthur W. Pink, Logos, 1995

 
Comentarii închise la Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire, Arthur W. Pink

Scris de pe Decembrie 12, 2009 în Articole

 

Etichete: , , , , ,