RSS

Arhive pe etichete: mantuire

Ce înseamnă să vii la Hristos?

„Duhul Sfânt ne ajută să cugetăm la convingerea că El e Mântuitorul de care avem nevoie. Înstrăinarea de El se schimbă într-o dorință după El și venim la picioarele Lui rugându-L să devină Mântuitorul nostru. Ne apropiem de El. Aceasta este o apropiere a inimii și nu a picioarelor. Căci mulți s-au apropiat de El cu trupul, însă nu au venit la El într-adevăr. Erau lângă El cu corpul, dar între sufletul lor și El stătea păcatul. Puterea din El nu putea intra în ei. Prin venire se înțelege dorință, rugăciune, învoire, încredere, ascultare.”

Charles H, Spurgeon

 
Comentarii închise la Ce înseamnă să vii la Hristos?

Scris de pe septembrie 27, 2011 în citate

 

Etichete: , ,

Măreţul har al lui Dumnezeu

John Henry Newton (1725-1807) a fost un ofiţer în Marina Regală Britanică. Era ateu şi avea o plăcere deosebită să-şi bată joc de tot ce este sfânt, de Biblie şi de Dumnezeu. După un timp, a devenit căpitan de corabie în marina comercială şi făcea transporturi de sclavi din Africa. Ajunsese în cea mai adâncă decădere şi degradare umană.

O dată, în timp ce se reîntorcea în Anglia, corabia lui a fost prinsă într-o groaznică furtună, din care i se părea că nu mai există scăpare. În momentele acelea teribile, a îngenuncheat şi a cerut lui Dumnezeu să-l mântuiască. Furtuna s-a potolit, iar el a fost un om nou din clipa aceea. El a devenit un înflăcărat vestitor al Evangheliei. John Newton este autorul versurilor cântării Măreţul har.

Iată cuvintele sale, rostite spre sfârşitul vieţii:

1. Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu. Sunt imperfect şi nedesăvârşit!

2. Nu sunt ceea ce aş putut să fiu având în vedere privilegiile şi oportunităţile care mi s-au dat.

3. Nu sunt ceea ce aş dori să fiu. Dumnezeu, care cunoaşte inima mea, ştie că aş dori să fiu asemenea Lui.

4. Nu sunt ceea ce sper să fiu; peste scurt timp voi renunţa la acest cort de lut şi voi fi ca El pentru că îl voi vedea aşa cum este.

5. Nu mai sunt însă nici ceea ce am fost odată, un fiu al păcatului şi un rob al diavolului.

Deşi nu sunt nimic din toate acestea, nu sunt ceea ce trebuie să fiu, nu sunt ceea ce vreau să fiu, nu sunt ceea ce sper să fiu, nu sunt ceea ce am fost odată, cred că pot spune cu adevărat, împreună cu apostolul: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt.”

Letters by The Rev. John Newton, pagina 400.

 

 
Comentarii închise la Măreţul har al lui Dumnezeu

Scris de pe martie 6, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , ,

Depinde de voinţa ta! Oare?

Într-o seară de duminică, acum vreo doi ani, am auzit această poezie a lui Traian Dorz citită de un bătrân foarte convins de adevărul teologic profund pe care versul refren îl exprimă: (TOTUL) DEPINDE DE VOINŢA TA!

Nimic nu-i trecător ca viaţa
Şi nici mai veşnic decât ea
Poţi ori s-o pierzi, ori poţi s-o mântui
Depinde de voinţa ta.

Nimic mai trecător ca viaţa,
Dar nici mai veşnic decât ea
Poţi să traieşti în har sau flăcări:
Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai amar ca viaţa,
Dar nici mai dulce decât ea
Poţi face-n ea, ori rău, ori bine:
Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai înalt ca viaţa,
Dar nici mai josnic decât ea
Poţi fi înger, poţi fi demon:
Depinde de voinţa ta.

Iar, de la clipa morţii tale,
În veci de veci şi-n veci vei sta
Ori cu Hristos, ori cu Satana:
Depinde de voinţa ta.

Versurile redau cât se poate de clar convingerea unei majorităţi zdrobitoare a creştinilor (de toate confesiunile) din România: factorul determinant, elementul-cheie în mântuire este voinţa umană. Nu voi susţine şi nici nu voi încerca să contrazic această poziţie teologică. Am doar câteva întrebări cărora nu le găsesc un răspuns care să mă mulţumească. Poate mă va călăuzi cineva!

1. Cum poate un om mort spiritual, înrobit de păcat şi avându-L ca stăpân al vieţii pe diavolul să-şi exercite voinţa liberă pentru a-L accepta pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor? (Efeseni 2:1-3 Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.)

2. De ce unii oamenii se întorc la Dumnezeu, iar alţii resping Evanghelia? Au cei dintâi voinţa mai liberă decât ceilalţi?

3. Care ar putea fi interpretarea corectă a versetului din Filipeni 2:13: Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea?

4. Cum mă poate ajuta pentru mântuire o voinţă liberă, dacă îmi lipseşte puterea de a face binele – Ieremia 13:23 Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?

5. Dacă în mod natural nimeni nu îl caută pe Dumnezeu, cum mă poate determina voinţa mea liberă să Îl caut cu toată pasiuneaRomani 3:11 Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu?

Vă rog să nu veniţi cu răspunsuri facile şi fără susţinere biblică!

 
43 comentarii

Scris de pe februarie 9, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

Carl F.H. Henry despre alegerea necondiţionată şi libertatea lui Dumnezeu

Fragmentele sunt preluate din capitolul Alegerea: libertatea lui Dumnezeu, al monumentalei lucrări Dumnezeu, revelaţie şi autoritate (vol. 6), tradusă şi editată de Cartea Creştină, Oradea.

Fapt este că Biblia însăşi ne impune tema aceasta a predestinării. Calvin consideră că a ascunde de credincioşi ceea ce spune Scriptura despre predestinarea lor înseamnă a-i înşela (Învăţăturile, Cartea a III, xxi, 3); a ignora doctrina, afirmă el, înseamnă a micşora gloria lui Dumnezeu (ibid., pag. xxi, 1). Chiar şi Emil Brunner insistă că „Alegerea constituie centrul Vechiului şi Noului Testament” (The Christian Doctrine of God, pag. 303).

Isus declară că Tatăl le-a descoperit celor lipsiţi de învăţătură o cunoaştere a Fiului în legătură cu care înţelepţilor li se ascunde faptul că este „buna plăcere” suverană a lui Dumnezeu” (Matei 1126; Luca 10:21). De asemenea, apostolul Pavel descrie voia lui Dumnezeu ca eudokia sau „buna plăcere” divină atât în Efeseni, 1:5-11, unde vorbeşte despre planul divin al răscumpărării, cât şi în Galateni 1:15, unde se referă la chemarea lui apostolică. Dumnezeul cel liber al Bibliei îl leagă pe om de Sine prin alegere divină, o alegere care include revelarea unei răscumpărări atestate scriptural care implică încarnarea, răstignirea şi învierea lui Cristos.

Augustin respinge utilizarea teologică a „sorţii” pentru a desemna voinţa şi puterea Dumnezeului iudeo-creştin; o face din cauza asocierii populare a termenului cu astrologia şi cu alte scheme speculative pentru care universul este doar un mare mecanism lipsit atât de direcţionare divină, cât şi de alegere umană. Punând în opoziţie concepţia păgână despre soartă cu predestinarea şi providenţa divină, Augustin respinge orice concepţie despre lume care neagă credinţa în activitatea divină liberă de creaţie şi de providenţă şi care dizolvă responsabilitatea umană. Dar în loc să preceadă discuţia despre precunoaşterea divină, el preferă să vorbească despre un tip de soartă special (De civitate Dei, V, i; V, ix).

Dacă eliminăm alegerea din Biblie, putem la fel de bine elimina creaţia, sau statutul special al Israelului antic, sau încarnarea Cuvântului, sau existenţa Bisericii ca şi trup al lui Cristos; putem la fel de bine să ne dispensăm şi de poruncile de pe Muntele Sinai şi de Predica de pe Munte ca norme etice.

Alegerea divină a dispărut virtual din manualele recente, fapt care reflectă atât încrederea umanistă predominantă în automântuire, cât şi dezgustul omenirii căzute pentru doctrina suveranităţii divine absolute. Multe tradiţii creştine afirmă acum predestinarea doar pe baza precunoaşterii divine şi văd alegerea divină ca fiind condiţională. Modernismul protestant a abandonat doctrina aceasta cu totul.

În teologia reformată, suveranitatea lui Dumnezeu este temeiul predestinării şi alegerii, iar gloria lui Dumnezeu este scopul suprem al decretelor Lui.

Decretele divine fuzionează într-un singur scop suveran al lui Dumnezeu; planul lui este o unitate cuprinzătoare, ceva despre care Biblia vorbeşte ca despre prothesis (scop, sfat) etern al lui Dumnezeu. Dacă planul lui Dumnezeu ar realiza ceva ce El nu a intenţionat, dacă părţi din el s-ar afla în conflict şi în competiţie, dacă scopul Lui necesită o revizuire constantă, atunci Dumnezeu nu ar fi nici atotînţelept, nici atotputernic.

Se ridică atunci obiecţii împotriva doctrinei că Dumnezeu prestabileşte întregul curs al lumii şi al evenimentelor umane.

Una dintre ele este că prestabilirea divină în sens larg este inconsecventă cu libertatea umană.

Toţi creştinii, indiferent de doctrina alegerii pe care o susţin, insistă că Dumnezeu păstrează responsabilitatea morală a omului şi că alegerea divină nu transformă deloc fiinţele divine în roboţi. Scriptura afirmă că Dumnezeu cunoaşte dinainte acţiunile umane ca aspecte ale planului Său; deşi aceste acţiuni sunt sigure în ceea ce priveşte împlinirea lor viitoare, fiinţele umane sunt totuşi responsabile din punct de vedere etic pentru acţiunile lor (Gen. 50:19 şi urm.; Fapte 2:23; 4:27 şi urm.).

Omul este responsabil pentru alegerile pe care le face chiar dacă natura lui păcătoasă îi restrânge foarte mult sfera alegerilor. Fiinţele umane aleg voluntar să facă ceea ce fac. Faptul că Dumnezeu a prestabilit alegerile umane şi că decretul Lui face ca acţiunile umane să fie sigure nu distruge prin aceasta alegerea umană.

O altă obiecţie la predestinarea divină este argumentul că ea ar face ca Dumnezeu să fie autorul păcatului.

Dar realitatea este că scriitorii inspiraţi care afirmă predestinarea lui Dumnezeu afirmă şi că Dumnezeu nu face răul şi, de fapt, îi repugnă răul şi îl pedepseşte; Legea lui Dumnezeu condamnă întregul păcat. Dumnezeu nu face nimic în dezacord cu perfecţiunile lui; El nu Se tăgăduieşte (2 Tim. 2:13); El nu minte (Evr. 6:18); El nu este ispitit (Iacov 1:13). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de înţelepciunea şi dreptatea Lui. Şi deşi decretul Lui face să fie sigure nu numai actele bune, ci şi cele rele (Prov. 16:4; Fapte 4:27 şi urm.), Dumnezeu nu este un păcătos (Ps. 92:15; 1 loan 1:5) şi El însuşi nu face acte care să fie păcătoase. Mai mult, Dumnezeu nici măcar nu stimulează dorinţele rele din om.

Certitudinea evenimentelor pe care le decretează Dumnezeu include deopotrivă certitudinea actelor păcătoase şi drepte ale omului, fapt văzut şi din consemnarea în Scriptură a celei mai crude dintre toate faptele, anume răstignirea deliberată de către om a Cristosului lui Dumnezeu: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23). Acest pasaj subliniază atât precunoaşterea divină, cât şi responsabilitatea umană.

O a treia obiecţie la predestinarea divină este pretenţia că ea subminează orice motivaţie sau efort uman.

Dar inerţia spirituală şi apatia evanghelistică nu le sunt caracteristice calviniştilor; de fapt, mulţi calvinişti sunt zeloşi din punct de vedere spiritual şi în ceea ce priveşte evanghelizarea.

Tocmai faptul că Dumnezeu a ales unele persoane stă la baza imperativului divin de a proclama în mod universal vestea bună răscumpărătoare; de asemenea, El ne asigură că unii vor răspunde cu adevărat la predicarea mântuirii.

Numai după primirea lui Isus Cristos ca mântuitor personal poate omul avea siguranţa interioară a alegerii divine. Adevărul acesta explică distincţia pe care unii evanghelici o fac între învăţătura alegerii comunicată credincioşilor, dar nu şi predicarea ei înaintea lumii; celor pierduţi, spun ei, trebuie să li se predice mai degrabă vestea bună a Evangheliei. Desigur, o doctrină a alegerii care epuizează predicarea bucuriei – ca şi cum creştinismul ar fi în principal un mesaj al condamnării – nu este vestea bună biblică. Dar nu există nici un motiv pentru care alegerea nu trebuie predicată şi învăţată, „în Biblie, notează Berkouwer, alegerea… este întotdeauna acordată la melodia unei doxologii. În marele pasaj Romani 9-11, Pavel construieşte un crescendo al jubilării… Este uimirea în faţa felului în care lucrează harul” („Election and Doctrinal Reaction”, pag. 13). Dacă Evanghelia nu se află în centrul proclamării alegerii, ea nu este creştină; cuprins în mesajul nou-testamental al alegerii se găseşte o chemare universală din partea Dumnezeului etern la o comuniune eternă cu El.

Oricât de ascuţit a fost conflictul dintre supralapsarieni şi infralapsarieni, ambele grupe au susţinut suveranitatea lui Dumnezeu şi harul Lui liber. Mai mult, toate grupurile au recunoscut realitatea alegerii divine. Ei nu au dat înfăţişare ideilor sentimentale că Dumnezeu există şi acţionează numai de dragul omului – fie pentru omenire ca întreg, fie pentru fiinţele umane particulare – şi au respins orice gând al automântuirii individuale cu ajutor divin. Astfel de idei ar fi fost detestabile pentru reformatori, la fel ca şi insistenţa umanistă, curentă acum, că omul însuşi este domnul naturii şi al istoriei, şi el trebuie şi poate să se salveze singur.

 
Comentarii închise la Carl F.H. Henry despre alegerea necondiţionată şi libertatea lui Dumnezeu

Scris de pe noiembrie 6, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , , , , ,

Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire, Arthur W. Pink

„Unul dintre pasajele Scripturii care afirmă cu cea mai mare tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în legătură cu faptul că El a hotărît destinul făpturilor Sale este probabil capitolul 9 din Romani. Nu vom încerca aici să revedem întregul capitol, ci ne vom mulţumi cu versetele 21-23: „Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mînia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mîniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă?” Versetele citate îl prezintă pe omul căzut la fel de inert şi de neputincios ca un pumn de lut fără viaţă. Scriptura mărturiseşte că nu există „nici o deosebire”, în sine, între cei aleşi şi cei care nu sînt aleşi: toţi sînt „din acelaşi lut”, ceea ce este în concordanţă cu Efeseni 2:3, unde ni se spune că toţi sîntem din fire „copii ai mîniei”. învăţăm de aici că destinul suprem al fiecărui individ este hotărît de voia lui Dumnezeu şi e o mare binecuvîntare că aşa stau lucrurile; fiindcă, dacă ar fi după voia noastră, destinaţia ultimă a fiecăruia dintre noi ar fi Iazul de Foc. Acest lucru afirmă că Dumnezeu face o deosebire între destinaţiile pe care le stabileşte făpturilor Lui, fiindcă un vas este făcut „pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară”; unii sînt „vase ale mîniei, făcute pentru pieire”, alţii sînt „vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”.

Recunoaştem imediat că este foarte umilitor pentru inima mîndră a făpturii să considere că, în mîinile lui Dumnezeu, toată omenirea este asemenea lutului în mîinile unui olar. Dar, exact aşa e prezentată situaţia în Scriptura Adevărului. În zilele noastre pline de fală omenească, de mîndrie intelectuală şi de zeificare a omului, trebuie să insistăm asupra faptului că olarul face vasele pentru sine. Oricît s-ar lupta omul cu Ziditorul său, realitatea e că omul nu este decît lut în mîinile Olarului Ceresc şi, deşi ştim că Dumnezeu îşi va judeca cu dreptate făpturile, că Judecătorul întregului pămînt va face dreptate, cu toate acestea, El îşi modelează vasele conform planului Său şi conform sfatului voii Sale. Dumnezeu invocă dreptul Său indisputabil de a face ce vrea cu ceea ce-I aparţine.

Nu numai că Dumnezeu are dreptul de a face ce vrea cu făpturile mîinilor Sale, dar El îşi exercită acest drept şi de nicăieri nu reiese acest lucru mai clar decît din harul predestinării. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales, a făcut o alegere, o selecţie; înaintea ochiului Său omniscient a stat întreaga rasă a lui Adam şi din ea a ales El un popor pe care, „înfiindu-l ca şi copil al Lui”, l-a predestinat să fie „asemenea chipului Fiului Său” şi l-a „rînduit” pentru viaţă veşnică. Numeroase sînt versetele care prezintă acest adevăr binecuvântat, dintre ele şapte se vor afla acum în atenţia noastră.

„Toţi cei ce erau rînduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48). Toate artificiile ingeniozităţii omeneşti au fost folosite pentru a toci tăişul afirmaţiei din versetul de mal sus şi pentru a explica altfel înţelesul evident al acestor cuvinte, dar a fost în zadar, căci nimic nu va putea reconcilia pasajul de faţă şi cele similare lui cu gîndirea omului firesc. „Toţi cei care au fost rînd uiţi să capete viaţa veşnică au crezut”. Vedem aici patru lucruri: în primul rînd, credinţa este consecinţa, şi nu cauza rînduirii hotărîte de Dumnezeu. În al doilea rind, numai un număr limitat de oameni a fost „rînduit să capete viaţa veşnică”, fiindcă, dacă toţi oamenii, fără excepţie, ar fi fost rînduiţi de Dumnezeu, atunci cuvintele „toţi cei care” ar fi o calificare inutilă, fără sens. În al treilea rind, această „rînduire” de către Dumnezeu nu este doar în vederea unor privilegii exterioare, ci pentru „viaţa veşnică”, nu pentru slujire, ci chiar pentru mîntuire. În al patrulea rind, faptul că toţi — „toţi cei care”, nici unul mai puţin — care sînt astfel rînduiţi de Dumnezeu pentru viaţă veşnică vor crede cu siguranţă.

Comentariile nepreţuitului C.H. Spurgeon asupra pasajului de mai sus sînt vrednice de a fi luate în seamă. El a spus: „S-a încercat să se demonstreze că aceste cuvinte nu ne învaţă despre predestinare, dar astfel de încercări agresează atît de clar limba, încît nu-mi voi pierde timpul răspunzîndu-le… Eu citesc: «Toţi cei care au fost rinduiţi spre viaţă veşnică au crezut» şi nu voi denatura textul, ci voi slăvi harul lui Dumnezeu atribuindu-i credinţa tuturor oamenilor. …Nu este Dumnezeu Cel care ne-a dat predispoziţia eă credem? Dacă oamenii sînt dornici să primească viaţa veşnică, nu este El Cel care, în fiecare caz, le-a dat această dorinţă? Este rău din partea lui Dumnezeu să ofere har? Dacă este bine ca El să dea har, este greşit să-1 dea intenţionat? Ai prefera să-1 primeşti din întîmplare? Dacă este bine din partea Lui să dea har astăzi, a fost drept să facă acest lucru şi înainte, fiindcă El nu Se schin bă, din veşnicie?”

„Tot aşa, şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă” (Rom. 11:5-6). Cuvintele „tot aşa” de la începutul citatului se referă la versetul precedent, în care ni se spune: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea iui Baal”. Remarcaţi îndeosebi cuvîntul „păstrat”. În zilele lui llie, au existat şapte mii de oameni — o mică minoritate — care în mod divin au fost păziţi de idolatrie şi aduşi la cunoaşterea Dumnezeului adevărat. Această păstrare şi iluminare nu a venit de la ceva din ei înşişi, ci numai prin influenţa şi acţiunea deosebită a lui Dumnezeu. Cît de privilegiaţi au fost acei oameni să fie astfel „păstraţi” de către Dumnezeu! Acum, spune apostolul, aşa cum a existat o „rămăşiţă” în zilele lui llie, „păstrată de Dumnezeu”, tot aşa există şi în actuala dispensaţie.

„O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har”. Aici cauza alegerii este urmărită pînă înapoi la sursă. Baza pe care Dumnezeu alege această „rămăşiţă” nu este credinţa pe care a văzut-o dinainte în ei, pentru că o alegere fondată pe o atare cunoaştere dinainte a faptelor bune este tot într-atît făcută pe baza faptelor ca orice alegere şi, în acest caz, nu ar fi „prin har; fiindcă, spune apostolul, „dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri harul n-ar mai fi har”; ceea ce înseamnă că harul şi faptele sînt contrare şi nu au nimic în comun, că nu se vor amesteca mai bine decît se amestecă uleiul cu apa. Astfel, ideea bunătăţii înnăscute văzută dinainte în cei aleşi sau a vreunor acţiuni meritorii efectuate de ei este strict exclusă. „O rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har presupune o alegere necondiţionată, rezultată din favoarea suverană a lui Dumnezeu; într-un cuvînt, este o alegere absolut fără plată.

„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt: pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). De trei ori se face în acest pasaj referire la alegerea lui Dumnezeu şi alegerea presupune neapărat o selecţie, luarea unora şi renunţarea la alţii. Cel care alege este Dumnezeu însuşi. Numărul aleşilor este finit: „Nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” vor fi chemaţi. Cam atît deci despre faptul alegerii lui Dumnezeu; să vedem acum obiectul alegerii Lui.

Mai sus ni se spune că alegerea lui Dumnezeu constă în „lucrurile slabe ale lumii, lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite”. Şi de ce? Pentru a demonstra şi preamări harul Său. Căile lui Dumnezeu, precum şi gîndurile Lui, sînt cu totul diferite de cele ale omului. Mintea firească ar presupune că ar fi necesară o selecţie din rindul celor bogaţi şi influenţi, a celor buni şi cultivaţi, aşa încît creştinismul să cîştige aprobarea şi aplauzele lumii datorită slavei lor măreţe şi fireşti, dar „ce este înălţat între oameni este o uriciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Dumnezeu a ales lucrurile „de jos”. La fel a făcut în vremurile Vechiului Testament: poporul pe care l-a pus deoparte, pentru a fi deţinătorul oracolelor Sale sfinte şi mijlocul prin care trebuia să vină Sămînţa promisă, nu au fost egiptenii antici, nici impunătorii babilonieni, nici hipercivUizaţii şl cultivaţii greci. Nu; poporul asupra căruia Şi-a revărsat lehova dragostea şi pe care 1-a considerat „lumina ochilor Săi” au fost dispreţuiţii evrei. Aşa a fost şi cînd Domnul nostru Şi-a înălţat cortul în mijlocul oamenilor. Toţi cei pe care i-a primit în apropierea Sa şi i-a însărcinat să meargă mai departe ca trimişi ai Lui au fost în cea mai mare parte pescari „neînvăţaţi”. Aşa a fost mereu de atunci încoace şi scopul alegerii lui Dumnezeu, la raison d’etre a selecţiei pe care a făcut-o, este ca „firea să nu se slăvească în faţa Lui”. Nu există nimic în obiectul alegerii Sale care i-ar îndreptăţi să se bucure de favoruri speciale şi slava trebuie să fie atribuită în întregime nenumăratelor bogăţii ale harului Său infinit.

„Binecuvîntat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos. În El Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rinduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale… în El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rinduiţi mai dinainte, după hotărirea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:3-5, 11). Aici ni se arată din nou în ce moment al timpului — dacă ar putea fi numit timp — Dumnezeu i-a ales pe cei care aveau să fie copiii Lui în Isus Hristos. Acest lucru nu s-a făcut după căderea lui Adam, care i-a afundat urmaşii în păcat şi nimicnicie, ci cu mult înainte ca Adam să vadă lumina, chiar cu mult înainte de întemeierea lumii — atunci ne-a ales Dumnezeu, în Hristos. Tot de aici aflăm şi scopul pe care l-a avut Dumnezeu în vedere referitor la aleşii Lui: acesta a fost ca ei să fie „sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; a fost pentru „înfierea lor”; a făcut-o pentru ca ei „să primească o moştenire”. Aici descoperim şi motivul care L-a îndemnat s-o facă: „în dragostea Lui, ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos” — afirmaţie care desfiinţează acuzaţia răutăcioasă (şi deseori invocată) că, faptul că Dumnezeu a decis destinul veşnic al făpturilor Lui înainte ca acestea să fie născute este tiranic şi nedrept. În fine, ni se aduce la cunoştinţă că, în această privinţă, El nu S-a consultat cu nimeni şi că noi sîntem „rînduiţi mai dinainte după buna plăcere a voii Sale”.

„Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să-I mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire, în sfinţirea duhului şi credinţa adevărului” (2 Tes. 2:13). Vedem aici trei lucruri care cer o atenţie deosebită. În primul rînd, faptul că ni se spune în mod expres că aleşii lui Dumnezeu sînt aleşi „pentru mîntuire”. Nu se putea folosi un limbaj mai explicit! Cît de uşor evită aceste cuvinte sofismele şi echivocurile tuturor celor care ar dori ca alegerea să nu se refere decît la privilegiile exterioare de rang în slujire! Dumnezeu ne-a ales „spre mîntuire”. În al doilea rind, sîntem preveniţi că alegerea spre mîntuire nu neglijează folosirea mijloacelor potrivite: mîntuirea se dobîndeşte prin „sfinţirea duhului şi credinţa adevărului”. Nu este adevărat că, dacă Dumnezeu a ales pe cineva pentru mîntuire, acel om va fi mîntuit vrînd-nevrînd, indiferent dacă va crede sau nu: nicăieri nu ne spune Scriptura aşa ceva. Acelaşi Dumnezeu care a predestinat sfîrşitul a rînduit şi mijloacele; acelaşi Dumnezeu care „a ales pentru mîntuire” a hotărît că scopul Lui trebuie să fie atins prin lucrarea Duhului şi credinţa adevărului. În al treilea rind, faptul că Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este o cauză profundă pentru laudă ferventă. Observaţi cu cîtă tărie spune apostolul aceste lucruri: „Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire” etc. În loc de a da înapoi de groază în faţa doctrinei predestinării, credinciosul, atunci cînd înţelege acest adevăr binecuvântat aşa cum ne este dezvăluit în Cuvînt, găseşte un motiv de laudă şi recunoştinţă cum nu există altul, în afară de darul indicibil al Răscumpărătorului însuşi.

„El ne-a mîntuit şi ne-a dat o chemare sfintă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărîrea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Tim. 1:9). Cît de simplu şi clar este limbajul Sfintei Scripturi! Omul este cel care, prin cuvintele sale, a întunecat sfatul divin. Este imposibil să exprimi acest fapt cu mai multă claritate şi fermitate! Mîntuirea noastră nu este „pentru faptele noastre”: adică nu se datorează vreunui lucru ce există în noi, nici nu răsplăteşte ceva ce am făcut noi; ci ea este rezultatul „hotărîrii şi harului lui Dumnezeu”; şi acest har ne este dat în Hristos Isus înainte de întemeierea lumii. Prin har sîntem mîntuiţi şi, în planul lui Dumnezeu, acest har ne-a fost dat nu numai înainte de a vedea lumina, nu numai înainte de căderea lui Adam, ci chiar înainte de începuturile îndepărtate din Genesa 1:1. Şi aici se află mîngîierea neînfrîntă a poporului lui Dumnezeu: dacă alegerea Lui s-a făcut din veşnicie, ea va dura o veşnicie!

Aleşii… după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele lui Isus Hristos” (1 Petru 1:1-2). Iată cum, din nou, alegerea Tatălui precede lucrarea Duhului Sfînt în cei care sînt mîntuiţi şi prin ascultarea lor în credinţă, îndepărtînd astfel orice temei ar putea invoca făptura şi întemeind totul pe voia suverană a Atotputernicului. „Ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” nu se referă aici la preştiinţa Lui cu privire la toate lucrurile, ci semnifică faptul că, în gîndul lui Dumnezeu, cei sfinţi au fost prezenţi din veşnicie în Hristos. Dumnezeu nu „a ştiut dinainte” că anumiţi oameni care au auzit Evanghelia vor crede, fără ca El să-i fi rînduit pe aceştia spre viață veşnică. Ceea ce a văzut preştiinţa lui Dumnezeu în toţi oamenii a fost dragostea faţă de păcat şi ura faţă de El însuşi. „Ştiinţa mai dinainte” a lui Dumnezeu se bazează pe hotărîrile Lui, aşa cum reiese clar din Fapte 2:23: „Pe omul acesta dat în mîinile voastre, după sfatul hotărît şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorît prin mîna celor fără de lege”. Observaţi ordinea aici: mai întîi, „sfatul hotărît” al lui Dumnezeu (decretul Său) şi, în al doilea rind, „ştiinţa mai dinainte”. La fel şi în Romani 8:28-29: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărit mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”, dar primul cuvînt de aici, „căci”, se referă la versetul precedent şi la propoziţia de care este legat: „celor ce sînt chemaţi după planul Său” — aceştia sînt cei pe care El „i-a cunoscut mai dinainte şi i-a hotărit”. În fine, trebuie să arătăm că, atunci cînd citim în Scriptură că Dumnezeu „cunoştea” anumiţi oameni, cuvîntul este folosit în sensul de a-i cunoaşte prin aprobare şi dragoste: „Dar, dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu” (1 Cor. 8:3). Celor făţarnici, Hristos le va spune: „Nu vă cunosc” — El nu i-a iubit niciodată. Aleşii după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl” înseamnă, deci, aleşi de El ca obiecte speciale ale dragostei şi aprobării Lui.

Rezumînd învăţătura din aceste şapte pasaje, aflăm că Dumnezeu „a rînduit spre viaţă veşnică” pe anumiţi oameni şi, drept consecinţă a acestei rînduiri a Lui, aceştia, la timpul potrivit, „cred”: că rînduirea spre mîntuire a aleşilor Săi nu se datorează vreunui lucru bun în ei înşişi, nici vreunei fapte meritorii, ci numai „harului” Său; că Dumnezeu a ales intenţionat obiectele cel mai puţin probabile să fie receptorii favorurilor Lui deosebite, pentru ca „firea să nu se îngîmfe înaintea Lui”; că Dumnezeu a ales poporul Său, în Hristos, înainte de întemeierea lumii, nu fiindcă acei oameni erau sfinţi, ci pentru ca ei „să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”; că, alegîndu-i pe unii pentru mîntuire, El a hotărit şi mijlocul prin care sfatul Lui veşnic să fie făcut desăvârşit; că tocmai „harul” prin care am fost mîntuiţi ne-a fost dat, în planul lui Dumnezeu, „în Hristos Isus, înainte de întemeierea lumii”; că mult timp înainte de crearea lor, aleşii lui Dumnezeu au existat în gîndul Lui, fiind „ştiuţi mai dinainte” de către El, adică au fost obiectele definite ale dragostei Lui veşnice.

Înainte de a ne întoarce la următoarea secţiune a capitolului, mai este necesar un cuvînt referitor la subiecţii harului predestinator al lui Dumnezeu. Acoperim din nou această parte fiindcă, în acest punct, doctrina suveranităţii lui Dumnezeu despre predestinarea unora pentru mîntuire este cel mai des atacată. Pervertitorii acestui adevăr caută neîncetat să găsească vreo cauză în afara voii lui Dumnezeu care să-L determine să acorde mîntuirea păcătoşilor; făpturii îi este atribuit un merit sau altul, lucruri care să o îndreptăţească să primească mîntuirea din mîna Creatorului. Revenim la întrebare: De ce i-a ales Dumnezeu pe cei pe care i-a ales?

Ce anume din cei aleşi a atras spre ei inima lui Dumnezeu? Să fi fost vreo virtute pe care o posedau? Din pricină că erau buni la inimă, plăcuţi la fire, cu vorba sinceră? Într-un cuvînt, erau „buni” şi de aceea i-a ales Dumnezeu? Nu; fiindcă Domnul nostru a zis: „Nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Să fi fost din pricina vreunei fapte bune pe care au făcut-o ei? Nu; căci este scris: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3:12). Să fi fost datorită faptului că au dovedit rîvnă şi sinceritate în căutarea lor după Dumnezeu? Nu; căci e scris din nou: „Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Rom. 3:11). Să fi fost din cauză că Dumnezeu a prevăzut că ei vor crede? Nu; căci cum pot cei care sînt „morţi în păcate şi nelegiuri” să creadă în Hristos? Cum poate şti Dumnezeu dinainte că unii oameni sînt credincioşi, cînd credinţa este cu neputinţă pentru ei? Scriptura spune că noi credem prin har (Fapte 18:27). Credinţa este darul lui Dumnezeu şi. fără acest dar, nimeni nu poate crede. Cauza alegerii Lui, deci, se află în Sine şi nu în obiectul alegerii Lui. El i-a ales pe cei pe care i-a ales pur şi simplu pentru că El a ales să-i aleagă.”

Suveranitatea lui Dumnezeu, Arthur W. Pink, Logos, 1995

 
Comentarii închise la Suveranitatea lui Dumnezeu Tatăl în mântuire, Arthur W. Pink

Scris de pe decembrie 12, 2009 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, Arthur W. Pink

„Mântuirea vine de la Domnul” (lona 2:9); dar Dumnezeu nu-i mîntuieşte pe toţi. De ce? El îi mîntuieşte pe unii; atunci, dacă îi mîntuieşte pe unii, de ce nu-i mîntuieşte şi pe alţii? Din cauză că aceştia sînt prea păcătoşi şi decăzuţi? Nu; fiindcă apostolul a scris: Adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mîntuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Tim. 1:15). Prin urmare, dacă Dumnezeu l-a salvat pe „cel dintîi” dintre păcătoşi, nimeni nu este exclus din pricina păcătoşeniei lui. Atunci, de ce nu-i mîntuieşte Dumnezeu pe toţi? Fiindcă unii au inima prea împietrită pentru a fi cîştigaţi? Nu; fiindcă despre poporul cu inima cea mai împietrită, e scris că Dumne­zeu spune: „Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (Ezec. 11:19). Atunci, e din cauză că unii sînt atît de încăpăţînaţi, atît de îndărătnici, atît de plini de sfidare, încît Dumnezeu este incapabil să-i cîştige pentru Sine? Înainte de a răspunde la această întrebare, să punem alta; să recurgem la experienţa cel puţin a cîtorva oameni ai lui Dumnezeu.

Prietene, nu a existat o vreme în viaţa ta cînd tu ai umblat in sfatul celor răi, te-ai oprit pe calea celor păcătoşi, ai şezut pe scaunul de domnie al celor batjocoritori şi, alături de ei, ai spus: „Nu vrem ca omul acesta să împărătească peste noi” (Luca 19:14)? Nu a existat un timp în care tu „nu ai vrut să vii la Hrislos, ca să ai viaţa” (loan 5:40)? Ba da. Şi nu a fost un timp în care ţi-ai amestecat glasul cu al acelora care-I spuneau lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi! Nu voim să cunoaştem căile Tale; ce este Cel Atotputernic ca să-L slujim? Ce vom cîştiga dacă îi vom înălţa rugăciuni?” (Iov 21:14-15)? Cuprins de ruşine, trebuie să recunoşti că a existat un astfel de timp. Dar cum de s-a schimbat totul acum? Ce anume te-a adus de la acea semeaţă suficienţă de sine la un implorator umil, de la unul care cîndva era în vrăjmăşie cu Dumnezeu, la unul care acum are pace cu El, a trecut de la fărădelege la supunere, de la ură la dragoste? Şi, ca unul „născut în Duhul”, vei răspunde imediat: „Prin harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt” (1 Cor. 15:10). Atunci, nu vezi că nu datorită lipsei de putere a lui Dumnezeu şi nici refuzului Său de a-l forţa pe om, nu sînt mîntuiţi ceilalţi răzvrătiţi? Dacă Dumnezeu a putut să învingă voinţa ta şi să cîştige inima ta, şi aceasta fără să-ţi afecteze responsabilitatea morală, atunci nu poate El să facă acelaşi lucru pentru alţii? Negreşit că poate. Atunci, cît de inconsecvent, cît de ilogic, cît de nesăbuit ar fi din partea ta ca, încercînd să justifici cursul pe care-l urmează cei răi şi soarta ce-i aşteaptă, să susţii că Dumnezeu este incapabil să-i mîntuiască, că ei nu vor să-I dea voie. Spui cumva: „A venit timpul, a venit un moment în care eu am fost gata, am fost de acord să-L primesc pe Hristos ca Mîntuitorul meu”? E adevărat, dar Domnul te-a făcut să vrei (Ps. 110:3; Fii. 2:13); atunci de ce nu-i face pe toţi păcătoşii să vrea mîntuirea? De ce? Pentru simplul fapt că El este suveran şi face ceea ce doreşte! Să revenim însă la întrebarea introductivă.

Cum se face că nu toţi oamenii sînt mîntuiţi, în special nu toţi cei care aud Evanghelia? Vrei să răspunzi: Fiindcă majoritatea refuză să creadă? Ei bine, asta e adevărat, dar este numai o parte din adevăr. Este adevărat din perspectivă umană. Există şi o perspectivă divină şi această perspectivă trebuie să fie accentuată, ca să nu furăm slava lui Dumnezeu! Cei nemîntuiţi sînt pierduţi fiindcă refuză să creadă; ceilalţi sînt mîntuiţi deoarece cred; dar de ce cred cei din urmă? Ce anume îi face să aibă încredere în Hristos? E din cauză că sînt mai inteligenţi decît semenii lor şi discern mai iute nevoia lor de mîntuire? Să piară gîndul: „Cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă-l ai, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4:7). Dumnezeu însuşi este Cel care face diferenţa între cei aleşi şi cei care nu sînt aleşi, fiindcă este scris despre cei ce sînt ai Lui: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat” (1 loan 5:20).

Credinţa este darul lui Dumnezeu şi „nu toţi oamenii au credinţa” (2 Tes. 3:2); prin urmare, vedem că Dumnezeu nu acordă tuturor darul acesta. Atunci cui îi oferă El această favoare mîntuitoare? — şi răspundem că o oferă aleşilor Lui: „Toţi cei ce erau rînduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48). De aceea citim despre „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1). Dar este Dumnezeu suveran în ce priveşte distribuirea favorurilor Sale? Nu are dreptul să fie? Există totuşi cîte unii care „cîrtesc împotriva gospodarului”? Atunci, cuvintele Lui sînt suficiente ca replică: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al Meu?” (Mat. 20:15). Dumnezeu este suveran în felul în care îşi acordă darurile, atît în domeniul natural cît şi în cel spiritual. Atît, deocamdată, ca afirmaţie generală, acum să trecem la cazuri particulare.”

Suveranitatea lui Dumnezeu, A.W. Pink, Logos, 1995

 
2 comentarii

Scris de pe decembrie 12, 2009 în Articole

 

Etichete: , , , , ,