RSS

Arhive pe etichete: John Piper

Cultivarea gravităţii şi a bucuriei în predicare

Veacuri nesfârşite de descoperire a Fiinţei infinite a lui Dumnezeu nu vor putea să vă epuizeze bucuria în gloria Lui şi nici nu vor atenua intensitatea gravităţii din prezenţa Lui.

John Piper

 
Comentarii închise la Cultivarea gravităţii şi a bucuriei în predicare

Scris de pe martie 21, 2012 în Articole

 

Etichete: ,

John Piper vine la Bucureşti!

Cunoscutul pastor, autor şi conferenţiar creştin John Piper va participa, în luna mai, la două evenimente organizate de Alianţa Evanghelică din România.

Mai multe detalii aici.

 
Comentarii închise la John Piper vine la Bucureşti!

Scris de pe februarie 1, 2012 în Articole

 

Etichete: ,

John Piper – O înţelegere reformată a Evangheliei

 
Comentarii închise la John Piper – O înţelegere reformată a Evangheliei

Scris de pe martie 12, 2011 în Articole

 

Etichete: , ,

Iuda şi iubirea de bani

Ce trebuie să credem despre voinţa lui Iuda şi despre puterea lui Satan atunci când citim în Luca 22:3 că „Satana a intrat în Iuda”? Când s-a întâmplat lucrul acesta, Iuda nu era un simplu spectator nevinovat. Apostolul Ioan ne spune în Ioan 12:6 că el era un „hoţ”. Când Iuda s-a plâns că Maria a risipit bani în gestul ei de a unge picioarele lui Isus, Ioan comentează: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ, şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.”

Dacă pare incredibil, să ne gândim numai la comportamentul scandalos al aşa-zişilor lideri creştini din ziua de azi care folosesc darurile pentru lucrare ca să-şi cumpere haine de 40.000 de dolari într-un singur an şi îşi trimit copiii în excursii de 30.000 de dolari în Bahamas, iar în garaje au un Lexus alb şi un Mercedes roşu. Deşi Iuda stătea lângă Isus cu faţa pioasă şi cu aparentă religiozitate, deşi scotea draci în numele lui Isus, el nu ÎI iubea cu sinceritate pe Isus. El iubea banii. Iubea puterea şi plăcerile pe care le putea cumpăra cu bani.

(John Piper, Păcate impresionante)

 
Comentarii închise la Iuda şi iubirea de bani

Scris de pe februarie 3, 2011 în Articole

 

Etichete: , ,

Despre suveranitatea lui Dumnezeu şi problema răului

John Piper, Păcate impresionante, Editura Făclia

Ştim că Dumnezeu este suveran peste Satan şi, prin urmare, voia lui Satan nu se poate împlini fără permisiunea lui Dumnezeu. De aceea, fiecare mişcare a lui Satan face parte din planul şi scopul general al lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta este adevărat în aşa fel încât Dumnezeu nu păcătuieşte niciodată. Dumnezeu este de o sfinţenie şi o putere infinite. Satan este rău şi se supune înţelepciunii atotsuverane a lui Dumnezeu […]

Satan a meritat să fie aruncat în iazul de foc încă din clipa când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Este un păcat de o gravitate infinită să te răzvrăteşti împotriva unei Fiinţe de o valoare infinită. El merita pe deplin iazul de foc din clipa când a păcătuit. Nu a existat un anumit număr finit de păcate comise după răzvrătire, care să fi mărit vinovăţia lui Satan până în punctul în care acesta să merite iazul de foc. El nu a trebuit să facă măcel vreme de câteva mii de ani ca să merite iazul de foc. Dumnezeu a avut dreptul şi puterea să-l scoată pe Satan din ecuaţie în clipa când acesta a păcătuit. Prin urmare, faptul că nu l-a îndepărtat ne dă de înţeles că Dumnezeu a avut un motiv. Putem şti care a fost acesta? […]

Dumnezeu a cunoscut dinainte tot ce avea să facă Satan dacă îl crea şi îi lăsa libertatea să se răzvrătească. Alegând să-l creeze, El a ales să includă tot răul acesta în planul Său pentru creaţie. Acest plan pentru creaţie era gloria Fiului Său. Toate lucrurile, inclusiv Satan şi subalternii săi, au fost creaţi avându-se în vedere acest plan. Ei au fost creaţi în cunoştinţă de cauză despre ce aveau să facă, iar această cunoştinţă a fost luată în calcul atunci când Dumnezeu a hotărât să-i creeze. Prin urmare, răul pe care-l fac ei în lume are rolul său în împlinirea planului suprem al lui Dumnezeu.

Căderea lui Satan şi existenţa lui continuă sunt spre gloria lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, va primi o cinste mai mare şi va fi apreciat şi iubit mai profund în final pentru că El îl înfrânge pe Satan nu în clipa când acesta cade, ci prin mii de ani de îndelungă răbdare, smerenie, slujire, suferinţă şi, în mod hotărâtor şi final, prin propria Sa moarte. O manifestare singulară, bruscă şi infinit de sfântă a puterii lui Cristos prin care Satan ar fi fost nimicit imediat după căderea sa ar fi fost o manifestare glorioasă de putere şi neprihănire. Numai că nu ar fi fost o deplină manifestare posibilă a tuturor aspectelor glorioase ale Fiului şi Tatălui. În înţelepciunea Lui infinită, Dumnezeu a ales o cale de a etala gama completă a gloriilor divine prin faptul că l-a lăsat pe Satan să cadă şi să-şi desfăşoare lucrarea timp de câteva milenii.

Gloria lui Cristos atinge punctul culminant în jertfa supusă de la cruce, unde Isus a triumfat împotriva diavolului (Coloseni 2:15). În acel ultim ceas al jertfei Sale, Isus a spus următoarele: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El” (loan 13:31). Pavel a spus că răstignirea lui Cristos este momentul în care vedem manifestate la modul cel mai glorios înţelepciunea şi puterea Lui: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1: 23,24).

R.C. Sproul, Mâna invizibilă a lui Dumnezeu, Editura Multimedia

Problema răului trebuie abordată punând mai întâi întrebări despre natura răului. Catehismul de la Westmister răspunde la întrebarea „Ce este păcatul?” cu: „Păcatul este orice lipsă de conformare cu legea lui Dumnezeu sau încălcare a legii Lui.” Răspunsul conţine un cuvânt negativ important: lipsă. Lipsa este o deficienţă. Acest cuvânt a fost ales cu grijă de către cei ce au alcătuit catehismul pentru a se potrivi definiţiilor clasice despre rău. Atât Augustin cât şi Thomas Aquinas au definit răul în termenii absenţei sau privării de ceva şi anume a binelui. Răul este o lipsă a bunătăţii, negarea binelui.

Teologii au înţeles că răul este descris în termeni negativi. Vorbim de necinste, nedreptate, nelegiuire sau anticrist. Păcatul e înfăţişat ca neascultare. Noi nu putem înţelege necinstea decât în comparaţie cu cinstea. Tot astfel nedreptatea este definită prin contrast cu dreptatea, iar neascultarea pusă în contrast cu ascultarea. S-a spus că răul este parazitar; nu poate exista decât ca şi lipsă sau negare a binelui. Augustin susţinea că răul e dependent de bine în însăşi definiţia sa.

Deoarece răul este definit de termeni negativi e tentant să spui că, din moment ce răul este o negare, iar absenţa sau lipsa nu poate fi absolută, atunci probabil că răul nici nu există. Noi nu putem înţelege un nimic pur. Dacă ceva era absolut rău, ar fi fost o negaţie absolută, ceea ce ar fi nimic. Sau dacă era o lipsă pură ar fi fost de asemenea nimic. Ne putem gândi la bunătate absolută însă nu la rău absolut.

Ca o protecţie împotriva concluziei că răul nu există, magiştrii Reformei din sec. al XVI-lea au adăugat un cuvânt figurativ la definiţia clasică a răului, numindu-lprivatio actuosa Ei au fost de acord că răul este un fel de lipsă însă cu toate acestea este real. Există şi e activ. Răul este ceva făcut de factorii morali. Acest „face” poate fi activ sau pasiv. Poate fi vorba de păcate prin comitere sau prin omitere. Un păcat prin omitere este a omite să faci ceea ce ar trebui să faci. Dar chiar şi acest „a nu face” este un fel de a face, deoarece înseamnă a face altceva decât ceea ce ar trebui să faci.

Augustin a susţinut că păcatul sau răul este ceva pe care numai o fiinţă bună îl poate face. Aceasta înseamnă că fiinţa trebuie să fi fost mai întâi bună înainte de a fi capabilă să facă rău. El afirma că Adam a fost creat bun însă nu o bunătate imuabilă. El avea capacitatea de a păcătui (posse pecare) şi de a nu păcătui (posse non peccare). Că el a folosit această capacitate de a păcătui ştim aceasta. Ceea ce a vrut Augustin să spună deci este că, din moment ce răul este o lipsă a binelui răul există deoarece binele există.

Singura consolare în urma acestei concluzii este că acei care se plâng că răul e o problemă pot face acest lucru dacă au confirmat deja existenţa binelui. Dacă nu putem să răspundem în privinţa originii răului, criticul are o problemă dublă. Dacă el insistă că răul există atunci trebuie să recunoască existenţa binelui. Dacă nu există Dumnezeu atunci el rămâne să explice nu numai răul, ci si binele.

Aceasta este dilema care conduce pe mulţi sceptici la concluzia că răul, la urma urmelor, nici nu există. Însă atunci nu există nici bine. Această opinie ţine de nihilism şi de ideea că noi trăim într-un univers amoral: nu există nici rău, nici bine, numai convenţii şi preferinţe. Acest punct de vedere este înrudit cu cel relativist. Relativismul susţine că nu există absoluturi cu excepţia absolutului că nu există absoluturi. Potrivit acestei filozofii totul este permis.

Arthur W. Pink, Doctrina suveranităţii, Editura Logos

Acelaşi lucru este adevărat şi despre duhurile rele: şi acestea împlinesc rânduielile suverane ale lui Dumnezeu. Un duh rău a fost trimis de Dumnezeu ca să semene răzvrătire în tabăra lui Abimelec (Jud. 9:23). Un alt duh rău a fost trimis ca duh mincinos în gura prorocilor lui Ahab: „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sînt de faţă. Dar Domnul a hotărit lucruri rele împotriva ta” (1 Regi 22:23). Un alt duh rău a fost trimis de Domnul ca să-l tulbure pe Saul: „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul (1 Sam. 16:14). La fel şi în Noul Testament: o legiune întreagă de demoni nu ies din victima lor până ce Domnul nu le dă permisiunea să intre într-o turmă de porci.

Din Scriptură reiese deci clar că îngerii, atît buni cît şi răi, sînt sub stăpînirea lui Dumnezeu şi, vrând nevrând, duc la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Da, Satan însuşi este întru totul supus stăpânirii lui Dumnezeu. Când a fost acuzat în Eden, a ascultat groaznica sentinţă fără să scoată un cuvânt. El a fost incapabil să se atingă de Iov până când i-a dat Dumnezeu permisiunea s-o facă. De asemenea, a trebuit să obţină consimţămîntul Domnului nostru înainte de a putea să-l „cearnă” pe Petru. Când Hristos i-a poruncit să plece „Pleacă, Satano” citim: Atunci Diavolul L-a lăsat (Mat. 4:11). Şi, la sfârşitul tuturor lucrurilor, el va fi aruncat în iazul de foc, pregătit pentru el şi îngerii lui.

Domnul Dumnezeul omnipotent domneşte. Stăpânirea Lui se exercită asupra materiei neînsufleţite, asupra animalelor, asupra copiilor oamenilor, asupra îngerilor atât buni, cât şi răi şi asupra lui Satan însuşi. Lumea nu s-ar învârti, stelele n-ar străluci, nicio furtună, nicio mişcare a vreunei făpturi, nicio acţiune a oamenilor, nicio trimitere a îngerilor, nicio faptă a Diavolului nimic în tot acest univers nu se poate întâmpla dacă Dumnezeu nu a plănuit acest lucru din veşnicie.

Aceasta este temelia credinţei. Acesta este locul de odihnă al minţii, aceasta este ancora sigură şi neclintită a sufletului. Nu soarta oarbă, răul dezlănţuit, omul sau Diavolul, ci Domnul cel Atotputernic stăpâneşte lumea, domnind asupra ei după voia Sa şi spre slava Lui eternă.

 
Un comentariu

Scris de pe ianuarie 29, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu?

a. Universalitatea morţii oamenilor

Din Romani 5 vedem că moartea universală a oamenilor este o revelare sau o manifestare a mâniei lui Dumnezeu. Moartea este judecata lui Dumnezeu asupra necinstirii şi nelegiuirii rasei omeneşti care sunt înrădăcinate în Adam. În versetul Romani 5:15 citim, „prin greşeala unuia singur [şi anume Adam], cei mulţi au fost loviţi cu moartea.” Apoi în versetul 16 moartea este numită o judecată şi o condamnare: „căci judecata venită de la unul, a adus osânda.” Mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva păcatului omenesc prin universalitatea morţii omului.

b. Universalitatea deşertăciunii şi nefericirii

Din Romani 8 vedem că deşertăciunea şi nefericirea universală sunt dovezi ale mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului omenesc. Începem cu Romani 8:18-20: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii. Suferinţele despre care vorbeşte în versetul 18 sunt inevitabile în această lume căzută. Asta înseamnă că poţi să-ţi plănuieşti bine pensia şi cu un an înainte de a te bucura de ea să ai un atac cerebral, şi toată planificarea pare zadarnică. Munceşti cu mâinile tale ani de-a rândul ca să-ţi faci o casă simplă, şi cu o săptămână înainte să te muţi în ea, o loveşte un fulger şi se face scrum. Munceşti din greu toată primăvara ca să plantezi şi când plantele sunt gata să răsară, vine o inundaţie şi ia totul. Creaţia a fost supusă deşertăciunii. În versetul 21 este numită „robia stricăciunii.” Nefericirea şi deşertăciunea lumii în care trăim sunt o mărturie a mâniei Sale împotriva păcatului.

c. Degradarea profundă a comportamentului omenesc

După ce descrie necinstirea şi nelegiuirea omului în Romani 1:19-23 Pavel spune în versetul 24: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu Îşi descoperă mânia împotriva păcatului lăsându-i pe oameni să devină şi mai păcătoşi. Apoi în versetul 26: Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase”. Şi apoi în versetul 28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” Aceste sunt cele mai importante modalităţi prin care se descoperă aici pe pământ mânia lui Dumnezeu.

Prelucrare după o predică a lui John Piper.
 
Comentarii închise la Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu?

Scris de pe aprilie 25, 2010 în Articole, Predici

 

Etichete: ,

Piper și MacArthur Jr. despre slujire

 
Un comentariu

Scris de pe martie 26, 2010 în Articole

 

Etichete: ,

Nu-ţi irosi viaţa

coperta3Am găsit (cam târziu, ce-i drept) această cărticică a lui John Piper, tradusă și publicată la Perla Suferinței în 2006. Dacă o începeți, cu siguranță nu o veți mai lăsa din mână.

Calea bucuriei de a-L înălţa pe Dumnezeu te va costa propria viaţă. Isus a spus, „Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui”. Cu alte cuvinte, este mai bine să-ţi pierzi viaţa decât s-o iroseşti. Dacă trăieşti cu bucurie pentru a-i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, viaţa ta va fi grea, riscurile vor fi mari, însă bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o carte despre cum să eviţi o viaţă rănită, ci despre cum să eviţi o viaţă irosită. Unii dintre voi veţi muri slujindu-L pe Hristos. Aceasta nu va fi o tragedie. Tragedie este să-ţi preţuieşti mai mult viaţa decât pe Hristos.

 
Comentarii închise la Nu-ţi irosi viaţa

Scris de pe aprilie 22, 2009 în Lecturi

 

Etichete: , , , ,