RSS

Arhive pe categorii: Autori. Biografii. Moşteniri

Daniel Wong: „Ne-au torturat trei zile şi trei nopţi…”

Astăzi a fost lansat blogul Un mesaj pentru România, alături de canalul Youtube omonim. Una dintre cele mai impresionante mărturii care pot fi vizionate aici îi aparţine lui Daniel Wong, un creştin chinez, în prezent profesor la The Master’s Seminary, Sun Valley, California.

Reclame
 
Comentarii închise la Daniel Wong: „Ne-au torturat trei zile şi trei nopţi…”

Scris de pe iunie 22, 2011 în Autori. Biografii. Moşteniri

 

Etichete: , , ,

Îngerul din tren

Ferenc Visky, preot reformat, unul dintre liderii mișcării evanghelice Betania fusese condamnat la 22 de ani de închisoare pentru Hristos, iar familia sa (soția și cei șapte copii) a fost deportată în Bărăgan în 1959. În cartea Prizonierii speranței (apărută la Editura Koinonia), Ferenc Visky jr. relatează una dintre situațiile minunate în care Dumnezeu le-a putat de grijă. La final veți înțelege mai bine titlul acestei postări!

Tot printr-o conjunctură fericită, adică prin harul lui Dumnezeu (harul este întotdeauna o situaţie fericită) soţia fratelui Richard Wurmbrand, pict0000sora Binţia, în această perioadă nu a fost deportată sau închisă, ci „doar” supravegheată de Securitate.
Într-o asemenea situaţie, majoritatea dintre noi am fi stat „cuminţi”, dar ea a căutat – dând din puţinul ei – să-i întărească pe cei oprimaţi şi să alerge toată ziua, ducând mângâierea Cuvântului acolo unde era nevoie. Această minunată Binţia, care semăna foarte mult cu mama, atât ca şi constituţie fizică, dar mai ales în structura spirituală, nu se ştie cum, dar a aflat de existenţa noastră şi a organizat o expediţie de salvare de la moarte prin inaniţie.
Persoana desemnată pentru această operaţiune bărbătească, deosebit de grea şi de periculoasă, a fost o tânără fată credincioasă, veselă, simpatică, frumoasă şi, judecând lucrurile după constituţia ei filiformă, nu ai fi dat mare credit reuşitei ei. Dar Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile nu prin cei puternici, ci prin cei slabi şi smeriţi, care îşi pun încrederea deplină în El…
O las pe ea, pe Pușa Răscol, să povestească peripeţiile prin care a trecut ca să ne găsească, iar eu voi rămâne pe traseul divin unde urma să-l cunosc pe Richard Wurmbrand.
lată relatarea ei:

Era în vara anului 1960, în plină beznă comunistă, în plin ateism batjocoritor şi prigonitor, în plină dictatură a unei Securităţi primitive şi brutale. Cei mai mulţi dintre oamenii noştri trăiau îngroziţi de spectrul temniţelor politice şi al lagărelor de concentrare, care ucideau atât fizic, cât şi moral. Au fost vremuri cumplite pentru pământul românesc, vremuri de excepţională cumpănă, de despărţire a apelor de ape, care i-au separat pe creştinii autentici şi i-au făcut să-şi ridice privirile şi mai mult spre Domnul şi să nu-şi plece genunchii în faţa «fiarei comuniste», ci doar în faţa Domnului Isus, chiar cu riscul vieţii lor. De aceea tatăl tău, pastorul Visky Ferenc, era în închisoare condamnat la mulţi ani. Voi eraţi smulşi din casa voastră de lângă Oradea şi deportaţi în «satul Mizeriei», la Lăţeşti, în mijlocul Bărăganului. Tatăl meu era şi el în închisoare, la Poarta Albă, un lagăr de muncă unde deţinuţii erau folosiţi la săparea Canalului Dunăre – Marea Neagră.
Într-o zi, prin mila lui Dumnezeu, mama mea şi cu mine am primit înştiinţarea că aveam «vorbitor» la Poarta Albă. Asta însemna că îl voi revedea pe tatăl meu şi îi voi putea duce un pachet cu ceva hrană şi haine mai groase de toamnă. Nu aveam bani decât să ne ducem zilele mama mea şi cu mine, dar dragostea mai multor fraţi în Cristos s-a transformat într-o generozitate greu de descris. Aceasta ne-a dat un simţământ că nu suntem singure şi fără ajutor. Drumul credinţei nu e totdeauna uşor, dar niciodată nu eşti lăsat singur pe el, Domnul e cu tine.
Plină de bucurie, am plecat să împărtăşesc vestea aceleia pe care eu o consideram mama mea spirituală, Sabina Wurmbrand. Cei intimi îi spuneau «Tanti Binţia». Eram aproape zilnic în micuţa ei mansardă din strada Olteni nr. 45 din Bucureşti. Acolo creşteam în învăţătura biblică şi a vieţii, l-am spus de drumul meu şi, după cum era de aşteptat, mi-a împărtăşit din plin bucuria din primul moment. Şi ea era lipsită de dragostea şi ocrotirea soţului ei, dispărut în închisoare.
Ca să ajung la tatăl meu, urma să iau trenul din Bucureşti şi să merg până la gara Dorobanţi, în inima Bărăganului. Acolo aveam să merg pe jos o cale de câţiva kilometri până la închisoarea de la Poarta Albă. Tanti Binţia şi-a amintit că familia pastorului Visky Ferenc este deportată cu domiciliul obligatoriu la Lăţeşti, un «sat» undeva lângă Feteşti, care era în drumul meu spre Dorobanţi. Pentru prima oară am aflat de voi şi de situaţia voastră: o mămică singură cu şapte copilaşi. Tot atunci am aflat de Maria, acel suflet mare, care de dragul vostru v-a urmat în Bărăgan cu toate că era liberă. Şi tot atunci, Tanti Binţia a venit cu un plan: – «N-ai vrea, când pleci, să iei nişte alimente pentru familia Visky şi să le dai Mariei care te va aştepta în gară la Feteşti?»
Am fost foarte bucuroasă, planul mi s-a părut extraordinar. Când a venit ziua să plec, mi-am luat pachetul şi m-am dus să iau alimentele pentru voi. Nu puteam să îmi cred ochilor când am văzut că alimentele pentru familia Visky de fapt erau unsprezece bagaje de toate mărimile în mijlocul cărora era o valiză mare de tip militar pe care nici măcar nu o puteam ridica. Privirii mele pline de nedisimulată mirare, Tanti Binţia îirăspunse: «Să nu te necăjeşti (aşa era vorba ei)! Până la tren te ajutăm noi. În apropierea Gării Feteşti să le tragi unul după altul la uşa vagonului. La Feteşti te va aştepta Maria. Ea le va prelua şi le va duce la familia Visky, la Lăţeşti».
Explicaţia ei mi s-a părut realizabilă şi am plecat. M-am suit în compartimentul meu, de unde, am ieşit nu ştiu de câte ori pentru a întreba pe călători cât mai este până la Gara Feteşti. Cu vreo jumătate de oră înainte de Feteşti, toate cele unsprezece pachete erau la uşa vagonului, iar când trenul abia s-a oprit, am început să strig: «Maria!!!… Maria!!!»… în marea forfoteală a Gării Feteşti, nimeni nu m-a băgat în seamă. Vreme de zece minute am strigat, până când trenul s-a pus în mişcare cu mine şi cu toate bagajele. Eram consternată, stăteam pe coridor şi mă uitam la bagaje.
«Doamne, ce să fac?», mi-am zis în rugăciune. «Desigur, aş putea să le uit în tren, dar sunt şapte copii care aşteaptă de mâncare, dar cum să le car de una singură?» Şi aşa, dragă Ferenc. Tot întrebându-mă am ajuns la destinaţie, la Dorobanţi, punctul final al călătoriei mele. Lângă mine era un soldat care s-a «întâmplat» să coboare în aceeaşi staţie şi m-a întrebat: «Domnişoară, aveţi nevoie de ajutor?»… şi astfel toate bagajele au ajuns jos în mai puţin de un minut, cât stătea trenul în Halta Dorobanţi.
O baracă scorojită de arşiţa Bărăganului marca halta, un loc unde era un impiegat. Am reuşit să trag bagajele acolo şi să primesc permisiunea să le las până la întoarcerea mea pentru trenul de seară. Am luat pachetul pentru tata şi am pornit-o pe jos prin praful câmpului spre Poarta Albă.
Mă rugam să pot fi o binecuvântare pentru el în timpul acela greu de încercare. Om nevinovat, după gratii ca un criminal, tratat mai rău ca un animal…603
Când am ajuns, a trebuit să aştept întoarcerea deţinuţilor de la muncă. Târziu, i-am văzut venind obosiţi, murdari, cu capetele plecate, trăgându-şi paşii cu greu prin praful fierbinte al verii dobrogene. Când s-au apropiat de poartă, şi-au ridicat privirile sperând să vadă o faţă cunoscută. Tata m-a văzut. A zâmbit trist. Cineva era acolo pentru el. A fost o sărbătoare, nu era uitat. Seara târziu, m-am întors pe acelaşi drum spre tren. Uitasem de încurcătura cu bagajele, dar nu pentru mult timp. Erau toate acolo, aşteptându-mă cu răbdare să ajung la ele. Ceea ce m-a uimit a fost că nimeni nu le-a furat, căci nu fuseseră păzite de nimeni. Cei câţiva oameni, veniţi şi ei de la închisoare, m-au ajutat să ridic totul în tren. Nici nu mi-aduc aminte cum am urcat valiza aceea grea în tren. Totul era acolo, nu lipsea nimic. Era deja întuneric şi era noapte şi în inima mea. M-am dus pe culoarul vagonului ca să pot fi singură să mă rog şi să mă gândesc ce să fac. În căldura nopţii, mi-am rezemat fruntea de geam ca să primesc puţină răcoare. Priveam în întunericul de afară. Nu voiam să văd sau să aud pe nimeni. Am început să mă rog. «Doamne, ce trebuie să fac? Undeva la Lăţeşti sunt şapte copii care aşteaptă mâncare. Dar unde este Lăţeşti? Şi cum pot eu singură să le duc pe toate? Şi e deja noapte … Doamne, care e voia Ta?» Coridorul era pustiu, parcă anume pentru o rugă mută. La un moment dat, o femeie a deschis uşa dintre vagoane ca şi cum ar fi vrut să treacă în vagonul următor. Cu totul surprinzător, ea s-a oprit lângă mine. l-am făcut loc să treacă, dar n-a trecut. A stat lângă mine ca şi cum am fi călătorit împreună. O priveam cu coada ochiului, vădit incomodată.
«Cum am să pot să mă rog acum în linişte?» Femeia aceea necunoscută de lângă mine nu avea nimic deosebit la vedere. Avea pur şi simplu o înfăţişare comună omenească şi totuşi mă deranja. Se aşezase prea aproape de mine, dorind în mod evident o conversaţie. Şi aşa a fost.
– Unde călătoreşti?, m-a întrebat.
Cu un ton rece şi neprietenos, i-am răspuns:
– Spre Bucureşti.
Era clar că nu aveam chef de vorbă, dar nu i-a păsat şi a continuat:
– Mergi chiar la Bucureşti?
M-am gândit că o fi de la Securitate, deşi nu părea, şi nu mă urmărise nimeni până acolo. Fără să vreau, m-am trezit răspunzând:
– Cred că mă voi opri la Feteşti.
– Chiar la Feteşti?, insista ea. (Doamne, ce fiinţă imposibilă!)
– Nu, nu chiar în Feteşti.
– Dar unde mergi?
Simţeam că femeia de lângă mine îmi scoate cu cleştele cuvintele din gură.
– La Lăţeşti, am spus cu trudă şi ciudă.
– Dar la cine mergi la Lăţeşti?
– Doamnă, uitaţi, am şi eu necazurile mele şi nu mă duce inima la conversaţie.
– Lasă, dragă, nu-i nimic, toţi avem necazurile noastre … Spune mai bine la cine mergi la Lăţeşti?, zise femeia netulburată în nici un fel. (Nesuferita femeie!!!)
– La o familie cu şapte copii, a fost răspunsul meu evaziv ca să scap de ea.
– Şi cum se numeşte acea familie? O!… Trebuie să fie doamna Preoteasă. Precis e doamna Preoteasă! O cunosc bine, ea dă lecţii de pian!
Încerc încă o dată să închei conversaţia şi îi spun:
– Nu mă interesează la cine dă ea lecţii de pian, sunt sigură că nu e ea!
– Ba da, ba da! Ea e în mod sigur! şi bagajele astea sunt pentru ea, nu-i aşa? Bine-bine, am să te ajut să le duci acolo! Ştii unde-i Lăţeşti? Ştii să ajungi acolo?
– Nu, nu ştiu, mă gândesc să găsesc un taxi să mă ducă.
– Nu găseşti niciun taxi, şi chiar dacă ai găsi nu merge nimeni acolo! Pentru Lăţeşti trebuie să luăm un autobuz, e destul de departe. Ascultă la mine, eu merg tot acolo şi ştiu cum să mergem! Eu te ajut. Nu-ţi face griji!, spunea ea monologând.
Ea luase deja hotărârea pentru mine, mergeam la Lăţeşti. Nu m-a mai părăsit, a stat lângă mine. Nu era nevoie să meargă în compartimentul ei, nu avea niciun bagaj.
– De la gara Feteşti până la staţia de autobuz a continuat ea nu e departe, dar avem nevoie de ajutor pentru tot bagajul ăsta. Am să rog eu pe cineva să ne ajute.
Doar stăteam acolo şi nu-mi dădea timp să zic nimic. În gară la Feteşti a strigat la câţiva tineri:
– Hei, băieţi, da, voi cei de acolo, ia fiţi drăguţi şi daţi-ne o mână de ajutor!
Ne-am suit cu toate bagajele în autobuz. Mergea hurducăind pe drumul rău de ţară prin întuneric. Nu aveam habar în ce direcţie mergeam ori mai precis unde mergeam; pe drum femeia mi-a zis:
– De unde ne lasă autobuzul şi până la doamna Preoteasă, e o cale bunicică. Autobuzul nu merge chiar până acolo. N-ar fi prea greu fără bagaje, dar la tot ce avem, ne trebuie un ajutor. Fii pe pace, mai mobilizez eu pe câte cineva. Trebuie să fim ajutate!, conchise femeia cu optimismul ei.
Şi aşa a fost! Nici nu ştiu câţi au coborât acolo din autobuz, tot ce ştiu e că noi două căram valiza cea grea, pe un băţ gros petrecut prin mâner. Mergeam în noapte la lumina lunii, ca prin vis, frântă de oboseală, împiedicându-mă în gropile din cale. Aş fi dorit să las totul jos şi să-mi trag sufletul, să mă odihnesc puţin, dar ea mă îndemna: – Încă puţin, mai rabdă şi tu un pic, nu mai e aşa de mult! … şi tot ea, către cei ce ne ajutau la căratul bagajelor: – Mergeţi în linişte, să nu ne audă câinii că ne mănâncă!Şi aşa, am ajuns la voi în «satul Mizeriei», Lăţeşti. În faţa casei, mai bine zis în faţa cocioabei de lut cu numele de casă, s-a oprit şi mi-a zis:
– Aici stă doamna Preoteasă!
Am făcut câţiva paşi spre casă şi v-am văzut pe voi la lumina slabă a lămpii. M-am întors la femeie să îi mulţumesc cu sufletul plin de recunoştinţă şi s-o chem înăuntru să o cunosc. M-am întors şi nu mai era nimeni, doar bagajele toate acolo jos în drum. Ea dispăruse în noapte.
Am încercat s-o zăresc, s-o găsesc, nu lăsase nicio urmă. Nici nu ştiam cum o cheamă. M-am gândit: «Nu-i nimic, a doua zi o vom găsi cu mama ta şi cu Maria, doar e din sat».
Am intrat în casă, atunci v-am cunoscut prima dată. Niciodată nu voi uita acele clipe. Îmi veţi rămâne întipăriţi în ochii mei, asa cum v-am văzut – cinci băieţi şi două fetite într-o casă de lut. Încăperea, în loc de uşă era despărţită în două cu o pătură: dormitor şi bucătărie. Pe jos era lut. Dormitorul avea două rânduri de scânduri de la un perete la celălalt, suprapuse, ca să formeze două platforme unde dormeaţi toţi la rând pe paie, peste care era pusă o pătură veche. Cei mici aveau o jucărie, cred că era un ursuleţ (sau ceea ce mai rămăsese din el) si în acea noapte am avut cinstea să dorm între cei doi mici cu ursuleţul lor.
A fost atâta bucurie pentru voi să mă vedeţi. În primul rând era cineva din afara «închisorii voastre». Era dragostea şi purtarea de grijă a Domnului şi erau acele alimente aşa de necesare pentru voi. A doua zi era Paştele. Domnul nu a vrut să vă lase să îl petreceţi fără mâncare.
Eu am fost darul Lui pentru voi. Inimile noastre au fost legate în dragostea Domnului pentru totdeauna.
A doua zi, am vrut să aflu cine a fost femeia care m-a adus la voi. Am descris-o mamei tale şi Mariei, dorind s-o pot găsi. Ele s-au uitat una la alta, apoi la mine şi mi-au zis:
– Nu există nicio femeie aşa cum ai descris-o. În nedumerirea mea, am zis:
– Dar lecţiile de pian?
– Pian? … În pustiul Bărăganului? La Lăţeşti? … Aşa a fost acea întâmplare, dragă Ferenc.”

 
 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Simon Zhao, peste 3 decenii în închisoare

zhao12Continuând lectura cărții Înapoi spre Ierusalim, am rămas fără grai când am ajuns la relatarea despre Simon Zhao. A străbătut China pe jos, de la est la vest, urmând chemarea de a duce Evanghelia în provincia Xinjiang.

La un an de la instaurarea comunismului în China a fost arestat (1950) şi condamnat la muncă silnică într-o mină de cărbuni, unde niciun deţinut nu rezista mai mult de 6 luni condiţiilor deosebit de aspre (14 ore de lucru pe zi, ierni foarte geroase, hrana puţină şi râncedă etc.). În multe situaţii, acest creştin plin de pasiune pentru Dumnezeu s-a simţit singur şi abandonat. Soţia sa murise în închisoare, însă a fost informat de acest lucru abia 15 ani mai târziu. Rudele sale aflate la mii de kilometri distanţă nu ştiau dacă mai trăieşte, iar cu timpul l-au uitat! Doar Dumnezeu şi-a adus aminte de Simon; de mai multe ori l-a scăpat de la moarte sigură! Prin toate suferinţele, bătăile, bolile, pierderile îndurate, Simon Zhao a rămas credincios Mântuitorului său.

A fost eliberat din detenţie în 1981, după mai mult de trei decenii de temniţă grea! Ajunsese la 61 de ani, în libertate nu mai avea prieteni, iar familia nu îl mai cunoştea! Totuşi, Dumnezeu l-a mai ţinut în viaţă încă 20 de ani şi sute de mii de creştini chinezi din provincia Henan au auzit extraordinara sa mărturie, fiind motivaţi să ducă mai departe viziunea „Înapoi spre Ierusalim”!

Dumnezeu încă mai face minuni! El este acelaşi ieri, azi şi pentru totdeauna.

 
Comentarii închise la Simon Zhao, peste 3 decenii în închisoare

Scris de pe iulie 24, 2009 în Articole, Autori. Biografii. Moşteniri, Lecturi

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Viața și Jurnalul lui David Brainerd

coperta40

Editura Perla Suferinței își respectă consecvent planul editorial publicând titluri esențiale pentru o motivare puternică înspre trezire și revigorare spirituală. Ultimul volum apărut este Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd.

Scurta viață (de doar 29 de ani) a lui Brainerd a fost dedicată în totalitate slujirii lui Dumnezeu și i-a determinat pe mulți misionari creștini să fie gata să jetfească totul pentru gloria lui Hristos.

Jonathan Edwards, care l-a cunoscut cel mai bine pe Brainerd, este autorul acestui volum biografic extraordinar.

Iată câteva fragmente din Jurnal:

Mi-am petrecut dimineaţa citind câteva pasaje din Sfânta Scriptură, şi rugându-mă fierbinte pentru indienii mei, pentru ca Dumnezeu să Îşi aşeze împărăţia printre ei, şi să-i aducă în biserica Lui. Pe la nouă m-am retras în locul meu obişnuit din pădure; şi acolo am primit din nou ajutor în rugăciune. Cea mai mare preocupare a mea este convertirea păgânilor la Dumnezeu; şi Domnul m-a ajutat să pledez pentru acest lucru. La prânz m-am întors la indieni, ca să le predic; şi în timp ce mă îndreptam spre ei, inima mea s-a înălţat spre Dumnezeu în rugăciune; am putut să-I spun lui Dumnezeu că El ştie că nu este cauza mea, şi că ar fi spre slava Sa dacă sărmanii indieni s-ar converti; şi binecuvântat să fie Dumnezeu, nu am simţit nici o dorinţă ca ei să se convertească şi eu să primesc onoruri de la lume, fiindcă am contribuit la convertirea lor. Am vorbit indienilor în mod liber.


Am străbătut călare drumul de la Rockciticus la râul Delaware. Am fost foarte chinuit de frig şi dureri de cap. Pe la şase seara m-am pierdut în sălbăticie, şi am rătăcit peste stânci şi munţi, prin râpe îngrozitoare, prin mlaştini şi alte locuri periculoase şi groaznice; fiindcă noaptea era întunecoasă şi nu se vedeau decât câteva stele, am fost în mare primejdie. Am îngheţat de frig, şi chinuit de o durere extremă de cap şi de stomac, astfel că fiecare pas era o tortură. Timp de câteva ore, am crezut că voi petrece toată noaptea în pădure. Dar pe la ora nouă am ajuns la o casă, prin bunătatea minunată a lui Dumnezeu, şi am fost primit cu ospitalitate. Am trecut de multe ori prin asemenea primejdii, şi uneori am rămas afară toată noaptea, dar Dumnezeu m-a păzit mereu; binecuvântat să fie numele Său. Asemenea oboseli şi greutăţi mă îndepărtează şi mai mult de pământ, şi fac raiul mai dulce. Mai înainte, în timp ce eram expus frigului, ploii, etc. îmi plăcea să mă gândesc la o casă confortabilă, la un foc plăcut şi la alte binefaceri materiale; dar acum aceste lucruri nu mai ocupă atâta loc în inima mea (prin harul lui Dumnezeu), şi ochii mei se îndreaptă spre Dumnezeu pentru mângâiere. În lumea aceasta mă aştept să am necazuri, şi acestea nu mi se mai par ciudate. În timpurile dificile nu mă mângâi cu speranţa că îmi va fi mai bine, ci mă gândesc că va fi mai rău; mă gândesc la marile încercări pe care le-au îndurat copiii lui Dumnezeu, şi la faptul că pe mine mă aşteaptă poate altele mai mari. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care mă ajută să mă gândesc la sfârşitul călătoriei mele şi la moartea mea ca la o mângâiere, în cele mai grele încercări; gândurile acestea nu sunt aproape niciodată însoţite de groază sau melancolie, ci de o mare bucurie.

Cerul înseamnă să fiu pe placul lui Dumnezeu, şi să-L slăvesc, şi să-I dau totul, şi să fiu pe deplin consacrat slavei sale; acesta este cerul pe care îl doresc; aceasta este religia mea, şi aceasta este fericirea mea, şi aşa a fost de la început, din momentul în care am primit religia adevărată: şi toţi cei care au această religie mă vor întâlni în ceruri. Nu merg în ceruri ca să fiu onorat, ci ca să Îi aduc onoruri lui Dumnezeu. Nu contează unde voi sta în ceruri, dacă voi avea un loc de seamă sau umil; contează să iubesc, să slăvesc şi să fiu pe placul lui Dumnezeu. Dacă aş fi avut o mie de suflete, şi ar fi valorat ceva, le-aş fi dăruit pe toate lui Dumnezeu; dar nu am nimic să-I dăruiesc, fiindcă totul s-a sfârşit. Este imposibil ca o fiinţă raţională să fie fericită fără să lucreze pentru Dumnezeu: Dumnezeu însuşi nu îi poate dărui fericirea pe altă cale. Doresc fierbinte să fiu în ceruri, lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu cu sfinţii îngeri: slava lui Dumnezeu este singura mea dorinţă. Inima mea se îndreaptă spre mormânt; mi se pare un loc de dorit; dar să Îl slăvesc pe Dumnezeu este mai de dorit decât orice. Este o mare mângâiere pentru mine să mă gândesc la puţinul pe care l am făcut pentru Dumnezeu în lume; oh, este foarte puţin, dar am făcut totuşi ceva, şi îmi pare rău că nu am făcut mai mult. Nu există nici un lucru în lume care să merite să trăieşti pentru el, în afară de facerea de bine şi încheierea lucrării lui Dumnezeu, cum a făcut şi Hristos. Nu văd nimic altceva care să-ţi aducă satisfacţie, în afară de a trăi pentru Dumnezeu, a fi pe placul Său, şi a face în totul voia Sa. Cea mai mare bucurie şi mângâiere a mea a fost să fac ceva pentru promovarea religiei, şi pentru sufletul câtorva persoane; şi acum pe timp de boală, când sunt din ce în ce mai îndurerat, toată mângâierea mea este că pot să fac ceva (o lucrare cât de mică), pentru Dumnezeu; prin ceea ce spun, sau prin scrierile mele, sau în alt mod.


 
Comentarii închise la Viața și Jurnalul lui David Brainerd

Scris de pe mai 29, 2009 în Autori. Biografii. Moşteniri, Lecturi

 

Etichete: , ,

Richard Wurmbrand despre sine însuşi

richard-wurmbrandMulţi cred că sunt un om mare, pentru că am suferit mult şi am scris multe cărţi. Dar asta nu este adevărat. Nu sunt un om mare. Sunt un păcătos sărac, nenorocit şi demn de toată mila.

(F. Visky – 70 de povestiri...)

 
Comentarii închise la Richard Wurmbrand despre sine însuşi

Scris de pe martie 25, 2009 în Autori. Biografii. Moşteniri

 

Etichete: , , ,

Ferenc Visky – 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie

photo_tmbAm început să citesc cele 70 de istorioare pline de învățăminte. Am remarcat câteva relatări despre Richard Wurmbrand, spuse cu mult umor de preotul reformat Ferenc Visky, coleg de suferință la închisoarea din Gherla.

Mărturisirea şi dezlegarea păcatelor

În celula noastră exista un singur deţinut care, înainte de arestare nu era preot. Un „bob” de drept comun, între cei politici: drept pentru care el a fost numit şeful de cameră. Printre sarcinile sale se număra şi aceea de a ne ţine sub obser­vaţie şi de a duce despre noi ştiri celor care n-au încetat nici în timpul detenţiei să ne chinuiască cu interogatorii şi umiliri. Savura, în mod vădit, şefia şi îi ţinea la curent pe comanditarii săi cu tot ce se întâmpla în celulă. Toţi îl dispreţuiau, nimeni nu vorbea cu el. în ce mă priveşte, n-am fost dispus să renunţ la el, am avut chiar mai multe tentative de a mă apropia de fiinţa umană care se ascundea în locul cel mai tăinuit al sufle­tului său. Prietenia noastră însă n-a durat mult.

Regula nescrisă a vieţii de puşcăriaş este „ajută-te pe tine însuţi”. Deţinuţii îşi peticeau lenjeria zdrenţuită, jachetele destrămate cu fâşii de pânză înguste, sfâşiate din cearceafuri ori feţe de pernă.

Fireşte, acest procedeu era strict interzis, însă nu putea fi împiedicat, fiindcă era greu de verificat. Eu eram un băiat atât de cuminte, încât nu m-au pretat niciodată la comiterea cu premeditare a groaznicului păcat al furtului. Odată însă, nevoia m-a determinat şi pe mine să cedez ispitei. Am şterpelit câţiva centimetri dintr-o faţă de pernă pe care n-o folosea nimeni. Amicul şef de cameră, pe care-1 păstoream cu vrednicie, m-a surprins, nu ştiu cum, asupra faptului. Nădăjduiam de la el oarecare cruţare, însă el a prins, nu-i aşa, un peşte mare şi nici prin gând nu-i trecea să-i dea drumul. A declarat, în faţa a 70-80 de preoţi: „Făţarnicul de Visky a furat din bunul statului, de aceea îşi va primi pedeapsa cuvenită”.

Nu de izolator m-am speriat, ci mai degrabă de faptul că am adus pângărire numelui Domnului. Acest gând mă chinuia cumplit. Aş fi preferat să mor. Imploram cu disperare: „Omoară-mă, Doamne! Am întinat numele Tău în faţa atâtor oameni care au auzit de Tine şi din gura mea!”… Am devenit deodată plin de căinţă şi dor de moarte. Cel mai greu îmi purtam ruşinea faţă de fraţii mei: eram în aceeaşi celulă cu preoţi care-mi erau apropiaţi, cu trei studenţi la teologie, cu un protopop unitarian, ba chiar şi cu profesori de la teologie.

În această stare de spirit bulversată, m-am de­cis să mă mărturisesc: m-am dus la Richard, cu gând să găsesc vindecare pentru sufletul meu.

Mi-am deplâns păcatul în faţa lui şi am aşteptat declaraţia iertării venite de Sus. Richard nu s-a lăsat prea mult aşteptat şi a zis:

– Autorităţile te-au răpit de lângă familie, ţi-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică şi temniţă grea, iar tu eşti acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâşie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei şi nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăinţă falsă! Ar fi trebuit să furi faţa de pernă cu totul şi s-o împărţi cu alţii! De asta să te căieşti, că n-ai procedat aşa!

Atunci l-am înţeles pe Sfântul Augustin: e înşelătoarea pocăinţa în care nu ne doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat şi atât de preţuita noastră pietate.

Legende si povesti

Comunitatea bucuresteanã a lui Richard a trezit interesul multora. Unii gãseau în ea atmosfera intimã a caselor de initiere, altii considerau cã în ea se oglindeste stilul de viatã al primelor comunitãti protocrestinwe.
Cu prilejul unei slujbe, în auditoriu s-a asezat si un cunoscut fabricant de postav. Richard vorbea tocmai de nemãrginita grijã a lui Dumnezeu faţã de noi, pomenind si de vrãbiile din evanghelii pe care Domnul Lumii le stie, pe fiecare, când musafirul a intervenit pe neasteptate:
– Dumnezeul dumitale, atât de grijuliu, îsi ţine slujitorii în haine atât de ponosite?
– Dumnezeul meu, a rãspuns fãrã pic de surprindere pastorul, fãrã nici o poticnire, i-a poruncit demult fabricantului aici de fatã sã-mi trimitã stofã pentru un rând de haine noi, dar acest fabricant nici pânã acum nu s-a supus poruncii.

Adunaţi laolaltă

La începutul anilor de puşcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalţi deţinuţi politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toţi preoţii la un loc, fiindcă cei mai mulţi îşi continuau pastoraţia şi printre deţinuţi.

Odată, uşa celulei s-a deschis şi printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele şi os. S-a uitat în jur şi a spus apoi, fără teamă:

– Fraţilor, Domnul îşi adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea cu greu şabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înal­tă, ci şi prin alcătuirea sa spirituală. Cunoştea toate închisorile mai mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arun­ce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său a oricărei alte teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Piteşti, până la Gherla.

S-a împlinit oare, profeţia lui Richard? Români, unguri, saşi, evrei, evrei creştinaţi, reformaţi, ortodocşi, catolici, evanghelici, greco-catolici, uni­tarieni, reprezentanţi ai unor confesiuni mai res­trânse, monahi şi mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii de la Gherla, într-o sin­gură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.

Cartea se poate achiziționa de la Editura AquaForte!

 
Comentarii închise la Ferenc Visky – 70 de povestiri despre pușcărie și prietenie

Scris de pe martie 19, 2009 în Autori. Biografii. Moşteniri, Lecturi

 

Etichete: , , ,

Martyn Lloyd Jones

martyn-lloyd-jones-favorite-pic-1S-a născut la 20 decembrie 1899 în Cardif şi a crescut în Llangeitho, Ceredigion. În 1921 şi-a obţinut diploma de master la una din cele mai bune clinice din Londra : Şcoala de medicina a Spitalului Sf. Bartolomeu. Deşi medicina era pasiunea sa, exista în interiorul sufletului său o pasiune mai mare care creştea continuu: pasiunea pentru cei pierduţi. Adevărurile Scripturii ardeau din ce în ce mai tare în conştiinţa sa, astfel că s-a decis să devină un slujitor al Evangheliei dăruindu-se în întregime lui Cristos. Astfel s-a întors în ţara sa natală, Ţara Galilor, în care vedea marea nevoie a unei treziri spirituale. În 1926 a fost chemat ca pastor al Bisericii Bethlehem Forward Movement Mission din Sandfield. În 1927 s-a căsătorit cu Bethan Phillips şi au avut două fete: Ann şi Elizabeth. După aproximativ zece ani se întoarce în Londra unde, timp de 30 de ani, predică câte trei predici pe săptămână de la amvonul Capelei Westminster. În 1968, după o operaţie, s-a decis să se retragă concentrându-se asupra editării şi publicării predicilor sale, consiliând alţi lucrători şi participând la diferite conferinţe. A predicat pentru ultima oara în 1980 la Barcombe Baptist Chapel. A încetat din viaţă la 1 Martie 1981.

Martyn Lloyd Jones a fost considerat unul din ultimii predicatori metodişti calvinişti, viaţa sa fiind marcată de o profundă aplecare spre profunzime în două domenii: profunzimea doctrinei biblice şi profunzimea unei experienţe spirituale vitale. A apărut doar o singură dată la televizor. Într-un interviu, a fost întrebat de ce nu este de acord să predice live la televiziune, la care a raspuns:” Ce aş face dacă Duhul Sfânt ar veni peste mine şi m-ar stăpâni?”

J.I.Packer : Predicile sale veneau „cu forţa unui soc electric, făcând cel puţin unul dintre ascultatori să aibă un sentiment mai profund al prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum n-a mai făcut nici un alt om pe care-l cunoscuse până atunci”.

John Piper : „ Mereu şi mereu el lupta pe două fronturi: pe de o parte împotriva intelectualismului mort, formal, instituţionalizat, iar pe de altă parte, împotriva sentimentalismului superficial, orientat spre distracţie, concentrat asupra omului. El a văzut situaţia disperată a lumii fără Cristos şi fără speranţă, precum şi o Biserica fără puterea de a o schimba. O aripă a Bisericii făcea din ţănţarul nostru intelectual – armăsar, iar o alta înghiţea cămila compromisului evanghelic sau a învăţăturii carismatice neglijente. Pentru Lloyd Jones singura speranţă era trezirea istorică, care-L avea pe Dumnezeu în centru.”

Citate

Poate lucrul cel mai proeminent şi care iese cel mai mult în evidenţă, cel ce a creat această chestiune şi a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea  Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii şi a lumii ! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît şi în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei ţări. Eu vă sugerez că această asociere af79203bc16023fe53f0f53573a4cba9dintre Biserică şi Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamităţi din istorie, în mod direct, şi indirect pentru reacţiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianţă a produs o asemenea reacţie violentă în Franţa. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul faţă de Rege de cel faţă de Biserică, din cauză că aceştia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat şi împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franţa şi în Rusia. Ruşii nu doar că au suferit sub tirania ţarilor, oameni destrăbălaţi (imorali), ci şi sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, şi a puterii Ortodoxiei ruseşti. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit şi de celălalt, fiindcă aceştia şi-au aparţinut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît şi-n Portugalia, şi este probabil să devină o problemă acută în Italia şi alte ţări.

…să ne întoarcem la Scriptură şi să încercăm să-i rezumăm învăţăturile. Prima este, că Noul Testament nu susţine deloc revoluţia, mai degrabă opusul, reversul acesteia. Luaţi de pildă, atitudinea faţă de sclavie. Este negreşit importantă în acest moment. Observaţi că atunci când Noul Testament a vorbit despre aceasta nu a denunţat sclavia ca atare şi nici nu a încercat să o curme. Concepţia creştină este ilustrată, de exemplu, în Epistola lui Pavel către Filimon, unde Apostolul Pavel, face un apel spiritual şi solicită ca cel ce este sclav, deşi rămâne un sclav, să fie tratat acum ca un frate şi încă un frate preaiubit. Astfel, vedem că nu se aduce nici un atac generalizat asupra instituţiilor, cum a fost de pildă, cea a sclaviei. Fără îndoială că şi mai semnificativ este caracterul simbolic al Cărţii Apocalipsei, a descoperirii făcute lui Ioan, unde situaţia este descrisă foarte deliberat, într-o manieră simbolică pentru ca creştinii să poată primi mângâiere, ajutor şi iluminare, dar fără a le agrava poziţia şi fără a le adăuga suferinţelor lor printr-o denunţare a puterilor religioase şi pământeşti ce le erau potrivnice şi-i persecutau. O citire onestă a Noului Testament ne lasă cu această impresie, şi anume că creştinismul nu este o mişcare revoluţionară, aşa cum ar dori să credem cei ce fac parte din această nouă mişcare a teologiei revoluţiei sau a liberaţionismului. Lucrul acesta este complet contradictoriu învăţăturii Noului Testament. De partea cealaltă creştinul este reprezentat ca “sare” în societate şi ca “plămădeală”, ideea acestor comparaţii fiind negreşit faptul că acesta, creştinul, se presupune să fie o influenţă tăcută printr-un proces lent de influenţare a societăţii.

Greşesc dacă spun că primejdia calvinismului este de exagera întotdeauna ordinea ? Ordinea trebuie accentuată, însă există pericolul de a o exagera, de a o accentua prea mult. Arminianismul accentuează prea mult libertatea. Produce o concepţie “laissez-faire” în economie care întotdeauna produce inegalităţi (discrepanţe) – unii oameni, devenind extraordinar de bogaţi, iar alţii ajung să se zbată în lipsă şi sărăcie. Această perspectivă care este esenţialmente arminiană întotdeauna duce la o reacţie, producând întâi haos, apoi o reacţie violentă ce sfârşeşte într-o dictatură a dreptei, sau a stângii.
martyn-lloyd-jones1Sîntem acum martorii mişcărilor particulare anti-Dumnezeu cît şi ai unei atitudini mondiale împotriva lui Dumnezeu. Şi nu numai atât. Imperiul Turcesc a fost destrămat, iar Iudeii se află în Palestina. Cât de greu ne este să înţelegem cum de au crezut puritanii că Anglia a fost naţiunea aleasă ! Anglia, nu este poporul ales. Străvechiul popor al lui Dumnezeu, este. Din cauza neascultării ei acea naţiune a fost lăsată deoparte, iar Hristos a spus că Dumnezeu va da împărăţia unei “naţii ce va aduce roade” – şi anume, bisericii. Dar El nu şi-a abandonat poporul Său antic. Cel puţin, aşa mi se pare mie că există unele semne care ar trebui să ne facă să ne gândim. Acestea aduc o mare mângâiere în confuzia şi haosului cu care ne confruntăm în vremurile de faţă. Nu începem noi oare să fim şi martorii unei fărâmiţări şi distrugeri finale a Bisericii Romano-catolice ? Nu ştiu. Dar este de datoria noastră ca şi creştini să ne ţinem ochii deschişi.

Un alt principiu de mare importanţă într-o vreme ca a noastră este inutilitatea schimbării unei forme de tiranie cu alta. Nu are rost, de asemenea, să te lupţi împotriva unor şanse inegale. Astfel, în zilele noastre în multe ţări creştinul nu poate să facă nimic decât să se mulţumească cu o rezistenţă pasivă, până ce guvernul său nu se interferează în relaţia sa cu Dumnezeu, sau închinarea pe care i-o aduce. Atunci rezistenţa sa devine una activă. Dar dacă trăieşte într-o ţară unde un mare număr de oameni cad de acord asupra reformei şi îmbunătăţirii condiţiilor sociale, lucru ce pare posibil, atunci eu spun că este de datoria lui să li se alăture şi să le aparţină. Dar, niciodată nu trebuie să devină nesăbuit sau necugetat. Trebuie să rămână pasiv în rezistenţa (opoziţia) lui până ce crede că este posibil să se producă dezirabila schimbare.

Iată o înregistrare a mesajului: DE CE NECREDINCIOȘII RESPING EVANGHELIA?

Mai multe resurse http://www.mlj.org.uk/mlj.nsf/INDEX?openform

Cărți traduse în română

Perla Suferinței

Făclia

 
Un comentariu

Scris de pe martie 13, 2009 în Autori. Biografii. Moşteniri

 

Etichete: , , , ,