RSS

Despre suveranitatea lui Dumnezeu şi problema răului

29 Ian

John Piper, Păcate impresionante, Editura Făclia

Ştim că Dumnezeu este suveran peste Satan şi, prin urmare, voia lui Satan nu se poate împlini fără permisiunea lui Dumnezeu. De aceea, fiecare mişcare a lui Satan face parte din planul şi scopul general al lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta este adevărat în aşa fel încât Dumnezeu nu păcătuieşte niciodată. Dumnezeu este de o sfinţenie şi o putere infinite. Satan este rău şi se supune înţelepciunii atotsuverane a lui Dumnezeu […]

Satan a meritat să fie aruncat în iazul de foc încă din clipa când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Este un păcat de o gravitate infinită să te răzvrăteşti împotriva unei Fiinţe de o valoare infinită. El merita pe deplin iazul de foc din clipa când a păcătuit. Nu a existat un anumit număr finit de păcate comise după răzvrătire, care să fi mărit vinovăţia lui Satan până în punctul în care acesta să merite iazul de foc. El nu a trebuit să facă măcel vreme de câteva mii de ani ca să merite iazul de foc. Dumnezeu a avut dreptul şi puterea să-l scoată pe Satan din ecuaţie în clipa când acesta a păcătuit. Prin urmare, faptul că nu l-a îndepărtat ne dă de înţeles că Dumnezeu a avut un motiv. Putem şti care a fost acesta? […]

Dumnezeu a cunoscut dinainte tot ce avea să facă Satan dacă îl crea şi îi lăsa libertatea să se răzvrătească. Alegând să-l creeze, El a ales să includă tot răul acesta în planul Său pentru creaţie. Acest plan pentru creaţie era gloria Fiului Său. Toate lucrurile, inclusiv Satan şi subalternii săi, au fost creaţi avându-se în vedere acest plan. Ei au fost creaţi în cunoştinţă de cauză despre ce aveau să facă, iar această cunoştinţă a fost luată în calcul atunci când Dumnezeu a hotărât să-i creeze. Prin urmare, răul pe care-l fac ei în lume are rolul său în împlinirea planului suprem al lui Dumnezeu.

Căderea lui Satan şi existenţa lui continuă sunt spre gloria lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, va primi o cinste mai mare şi va fi apreciat şi iubit mai profund în final pentru că El îl înfrânge pe Satan nu în clipa când acesta cade, ci prin mii de ani de îndelungă răbdare, smerenie, slujire, suferinţă şi, în mod hotărâtor şi final, prin propria Sa moarte. O manifestare singulară, bruscă şi infinit de sfântă a puterii lui Cristos prin care Satan ar fi fost nimicit imediat după căderea sa ar fi fost o manifestare glorioasă de putere şi neprihănire. Numai că nu ar fi fost o deplină manifestare posibilă a tuturor aspectelor glorioase ale Fiului şi Tatălui. În înţelepciunea Lui infinită, Dumnezeu a ales o cale de a etala gama completă a gloriilor divine prin faptul că l-a lăsat pe Satan să cadă şi să-şi desfăşoare lucrarea timp de câteva milenii.

Gloria lui Cristos atinge punctul culminant în jertfa supusă de la cruce, unde Isus a triumfat împotriva diavolului (Coloseni 2:15). În acel ultim ceas al jertfei Sale, Isus a spus următoarele: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El” (loan 13:31). Pavel a spus că răstignirea lui Cristos este momentul în care vedem manifestate la modul cel mai glorios înţelepciunea şi puterea Lui: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1: 23,24).

R.C. Sproul, Mâna invizibilă a lui Dumnezeu, Editura Multimedia

Problema răului trebuie abordată punând mai întâi întrebări despre natura răului. Catehismul de la Westmister răspunde la întrebarea „Ce este păcatul?” cu: „Păcatul este orice lipsă de conformare cu legea lui Dumnezeu sau încălcare a legii Lui.” Răspunsul conţine un cuvânt negativ important: lipsă. Lipsa este o deficienţă. Acest cuvânt a fost ales cu grijă de către cei ce au alcătuit catehismul pentru a se potrivi definiţiilor clasice despre rău. Atât Augustin cât şi Thomas Aquinas au definit răul în termenii absenţei sau privării de ceva şi anume a binelui. Răul este o lipsă a bunătăţii, negarea binelui.

Teologii au înţeles că răul este descris în termeni negativi. Vorbim de necinste, nedreptate, nelegiuire sau anticrist. Păcatul e înfăţişat ca neascultare. Noi nu putem înţelege necinstea decât în comparaţie cu cinstea. Tot astfel nedreptatea este definită prin contrast cu dreptatea, iar neascultarea pusă în contrast cu ascultarea. S-a spus că răul este parazitar; nu poate exista decât ca şi lipsă sau negare a binelui. Augustin susţinea că răul e dependent de bine în însăşi definiţia sa.

Deoarece răul este definit de termeni negativi e tentant să spui că, din moment ce răul este o negare, iar absenţa sau lipsa nu poate fi absolută, atunci probabil că răul nici nu există. Noi nu putem înţelege un nimic pur. Dacă ceva era absolut rău, ar fi fost o negaţie absolută, ceea ce ar fi nimic. Sau dacă era o lipsă pură ar fi fost de asemenea nimic. Ne putem gândi la bunătate absolută însă nu la rău absolut.

Ca o protecţie împotriva concluziei că răul nu există, magiştrii Reformei din sec. al XVI-lea au adăugat un cuvânt figurativ la definiţia clasică a răului, numindu-lprivatio actuosa Ei au fost de acord că răul este un fel de lipsă însă cu toate acestea este real. Există şi e activ. Răul este ceva făcut de factorii morali. Acest „face” poate fi activ sau pasiv. Poate fi vorba de păcate prin comitere sau prin omitere. Un păcat prin omitere este a omite să faci ceea ce ar trebui să faci. Dar chiar şi acest „a nu face” este un fel de a face, deoarece înseamnă a face altceva decât ceea ce ar trebui să faci.

Augustin a susţinut că păcatul sau răul este ceva pe care numai o fiinţă bună îl poate face. Aceasta înseamnă că fiinţa trebuie să fi fost mai întâi bună înainte de a fi capabilă să facă rău. El afirma că Adam a fost creat bun însă nu o bunătate imuabilă. El avea capacitatea de a păcătui (posse pecare) şi de a nu păcătui (posse non peccare). Că el a folosit această capacitate de a păcătui ştim aceasta. Ceea ce a vrut Augustin să spună deci este că, din moment ce răul este o lipsă a binelui răul există deoarece binele există.

Singura consolare în urma acestei concluzii este că acei care se plâng că răul e o problemă pot face acest lucru dacă au confirmat deja existenţa binelui. Dacă nu putem să răspundem în privinţa originii răului, criticul are o problemă dublă. Dacă el insistă că răul există atunci trebuie să recunoască existenţa binelui. Dacă nu există Dumnezeu atunci el rămâne să explice nu numai răul, ci si binele.

Aceasta este dilema care conduce pe mulţi sceptici la concluzia că răul, la urma urmelor, nici nu există. Însă atunci nu există nici bine. Această opinie ţine de nihilism şi de ideea că noi trăim într-un univers amoral: nu există nici rău, nici bine, numai convenţii şi preferinţe. Acest punct de vedere este înrudit cu cel relativist. Relativismul susţine că nu există absoluturi cu excepţia absolutului că nu există absoluturi. Potrivit acestei filozofii totul este permis.

Arthur W. Pink, Doctrina suveranităţii, Editura Logos

Acelaşi lucru este adevărat şi despre duhurile rele: şi acestea împlinesc rânduielile suverane ale lui Dumnezeu. Un duh rău a fost trimis de Dumnezeu ca să semene răzvrătire în tabăra lui Abimelec (Jud. 9:23). Un alt duh rău a fost trimis ca duh mincinos în gura prorocilor lui Ahab: „Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sînt de faţă. Dar Domnul a hotărit lucruri rele împotriva ta” (1 Regi 22:23). Un alt duh rău a fost trimis de Domnul ca să-l tulbure pe Saul: „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul (1 Sam. 16:14). La fel şi în Noul Testament: o legiune întreagă de demoni nu ies din victima lor până ce Domnul nu le dă permisiunea să intre într-o turmă de porci.

Din Scriptură reiese deci clar că îngerii, atît buni cît şi răi, sînt sub stăpînirea lui Dumnezeu şi, vrând nevrând, duc la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Da, Satan însuşi este întru totul supus stăpânirii lui Dumnezeu. Când a fost acuzat în Eden, a ascultat groaznica sentinţă fără să scoată un cuvânt. El a fost incapabil să se atingă de Iov până când i-a dat Dumnezeu permisiunea s-o facă. De asemenea, a trebuit să obţină consimţămîntul Domnului nostru înainte de a putea să-l „cearnă” pe Petru. Când Hristos i-a poruncit să plece „Pleacă, Satano” citim: Atunci Diavolul L-a lăsat (Mat. 4:11). Şi, la sfârşitul tuturor lucrurilor, el va fi aruncat în iazul de foc, pregătit pentru el şi îngerii lui.

Domnul Dumnezeul omnipotent domneşte. Stăpânirea Lui se exercită asupra materiei neînsufleţite, asupra animalelor, asupra copiilor oamenilor, asupra îngerilor atât buni, cât şi răi şi asupra lui Satan însuşi. Lumea nu s-ar învârti, stelele n-ar străluci, nicio furtună, nicio mişcare a vreunei făpturi, nicio acţiune a oamenilor, nicio trimitere a îngerilor, nicio faptă a Diavolului nimic în tot acest univers nu se poate întâmpla dacă Dumnezeu nu a plănuit acest lucru din veşnicie.

Aceasta este temelia credinţei. Acesta este locul de odihnă al minţii, aceasta este ancora sigură şi neclintită a sufletului. Nu soarta oarbă, răul dezlănţuit, omul sau Diavolul, ci Domnul cel Atotputernic stăpâneşte lumea, domnind asupra ei după voia Sa şi spre slava Lui eternă.

 
Un comentariu

Scris de pe Ianuarie 29, 2011 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

One response to “Despre suveranitatea lui Dumnezeu şi problema răului

 
%d blogeri au apreciat asta: