RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2010

Afacerea „Evanghelistul”, reportaj TVR

Duminică, 28 noiembrie, a fost difuzat la TVR 1, în cadrul Reportajelor Jurnalului, un material legat de vizita în România (1985) a evanghelistului Billy Graham. Doi cercetători CNSAS au descoperit dosarul „Evanghelistul”, care conține date interesate despre acest moment important din istoria evanghelicilor din România. Aceste date au stat la baza volumului

Reclame
 
Comentarii închise la Afacerea „Evanghelistul”, reportaj TVR

Scris de pe noiembrie 30, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , ,

Stejarii şi-au ieşit din rădăcini!

O atmosferă unică la partida decisivă dintre România şi Uruguay (39-12) pentru calificarea la Cupa Mondială de Rugby (Noua Zeelandă, 2011). Câţiva tineri rugbişti, aşteptând să intre pe micuţul stadion Arcul de Triumf, remarcau cu uimire: „N-am văzut niciodată atâţia oameni pe un meci al naţionalei!”. Copii, bunici, tineri, toţi au venit convinşi fiind că vor asista la un spectacol sportiv remarcabil. Şi nu s-au înşelat!

În rugby,  important nu este un anumit atacant, un fundaş sau un mijlocaş, ci ECHIPA! Şi în seara asta România a avut echipă! Am văzut o determinare ieşită din comun la fiecare atac al stejarilor. Tot respectul pentru aceşti băieţi care au arătat ce înseamnă să lupţi pentru culorile ţării pe care o reprezinţi! Cu siguranţă, fotbaliştii (şi nu numai) au multe de învăţat de la ei…

 
Comentarii închise la Stejarii şi-au ieşit din rădăcini!

Scris de pe noiembrie 27, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , ,

(Po)căinţa incompletă a lui Iuda

Reciteam în această dimineaţă Matei 26 şi 27, iar gândul mi-a rămas la acest pasaj (din NTR):

3 Atunci lui Iuda, trădătorul, când a văzut că Isus a fost condamnat, i-a părut rău şi a dus înapoi cei treizeci de arginţi la conducătorii preoţilor şi la bătrâni,
4 zicând: – Am păcătuit, căci am trădat sânge nevinovat! Ei i-au răspuns: – Ce ne pasă nouă? Treaba ta!
5 El a aruncat arginţii în Templu şi a plecat. Apoi s-a dus şi s-a spânzurat.

şi am remarcat următoarele:
1. Iuda a fost chinuit de regrete în urma păcatului comis („i-a părut rău”).
2. A recunoscut public păcatul şi grozăvia acestuia („Am păcătuit, căci am trădat sânge nevinovat!”).
3. A restituit banii pe care îi primise în schimbul trădării („El a aruncat arginţii…”).
Dar, totuşi, s-a spânzurat…
Iată cum comentează W. MacDonald aceste versete: „Dându-şi seama ce păcat a comis, că a vândut sânge nevinovat, Iuda a adus înapoi cei treizeci de arginţi şi i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. Aceşti urzitori neîntrecuţi, care cooperaseră cu atâta râvnă cu numai câteva ore mai înainte, acum n-au mai vrut să aibă de a face nimic cu această chestiune, Iuda s-a ales astfel cu una din amarele rezultate ale trădării. L-a cuprins remuşcarea, dar nu a demonstrat acel gen de pocăinţă evlavioasă, care duce la mântuire. Mai degrabă, el a regretat urmările pe care le-a avut crima comisă asupra lui însuşi, căci nici acum el nu a fost dispus să-L recunoască pe Isus Cristos ca Domn şi Salvator.
Mulţi dintre cei ce-şi zic astăzi urmaşi ai lui Hristos nu au nici măcar o astfel de stare de căinţă în urma păcatului, ci îl neagă, îl ascund, îl minimalizează! De mult nu am mai auzit un creştin spunând în public, fără să fie strâns cu uşa: „Da, am păcătuit!”, sau restituind bani/lucruri care nu i se cuveneau, sau măcar să fie măcinat în suflet de starea sa de păcătoşenie…

 
Comentarii închise la (Po)căinţa incompletă a lui Iuda

Scris de pe noiembrie 27, 2010 în Articole

 

Etichete: , ,

Misionar creștin în Mecca?

Citind astăzi câteva articole despre Mecca, mă gândeam cum ar fi să începi o misiune creștină în orașul sacru al islamului. E o idee nebunească, știu, dar uneori se merită să meditezi la lucruri care par mai mult decât imposibile! Sigur, o astfel de încercare nu poate începe cu distribuire de tractate în Ka’ba sau cu predici în aer liber în care să proclami faptul că هو الرب يسوع المسيح (Isus Hristos e Domnul!), ci cu multă rugăciune!

Deocamdată, creștinilor le este total interzis să viziteze sau să tranziteze Mecca! De la „pelerinajul de adio” al profetului Muhammad, în anul 630, Mecca va deveni o localitate în exclusivitate a musulmanilor. Prezența nemusulmanilor este total interzisă în Mecca și în împrejurimile sale. Pelerinii au o viză specială care atestă apartenența lor la religia islamică. Pe drumurile care duc spre Mecca sunt numeroase puncte de control menite să-i depisteze pe eventualii intruși. În secolele trecute, unii călători sau cercetători de altă religie, ca Ulrich Jasper Seetzen (1809), Heinrich von Maltzan (1860) sau Johann Ludwig Burckhardt (1814), au reușit să pătrundă tainic în oraș, fiind îmbrăcați ca musulmani sau ca sclavi ai musulmanilor.

Totuși, chiar și în inima islamului Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Se pare că aici există o mică biserică secretă, susține Jaap Bönker, director al Arabic World Mission. Să ne rugăm pentru acești creștini pe care simpla prezență în Mecca îi poate costa viața.

 

 
Comentarii închise la Misionar creștin în Mecca?

Scris de pe noiembrie 22, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , , ,

„Cine se va îngriji de familia ta după moarte?”

Aceasta este întrebarea tipică pe care ți-o va pune orice agent de asigurări de viață. O astfel de întrebare pornește de la două premise fundamental greșite. În primul rând, că moartea ta poate surveni în mod accidental sau prematur. Pentru un Dumnezeu suveran nu există accidente. El ştie până şi numărul perilor din capul nostru (Matei 10:30), El cunoaşte numărul zilelor  vieţii noastre. Înainte de naştere El a a hotărât lungimea vieții fiecăruia dintre noi (Psalmul 139:16 Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele).

A doua premisă este aceea că un singur părinte nu va fi capabil să-și susțină familia din punct de vedere financiar fără ajutorul firmei de asigurări. Nu I se acordă deloc credit lui Dumnezeu, care poate avea grijă de copiii tăi prin intermediul soţului/soției, al unui membru din familia lărgită, prin oportunităţi de muncă, sănătate bună şi multe altele.

Nu trebuie negate beneficiile unei asigurări de viață. Problema este legată însă de motivație. Ce mă determină, creștin fiind, să închei o astfel de poliță de asigurare? Frica, îngrijorarea, nesiguranța? Sau, poate, dorința de „a-mi planifica” viitorul? Dacă încrederea în Dumnezeu o transfer în contul companiei de asigurări sunt pe un drum greșit.

În cartea sa excelentă, Banii, posesiunile şi veșnicia, Randy Alcorn afirmă „Cel mai mare pericol în legătură cu asigurarea de viață este faptul că ea subminează sentimentul nostru de dependenţă de Dumnezeu. Este asigurarea  unul dintre mijloacele de prevedere date de Dumnezeu, sau este, în realitate, un final de cursă care transformă încrederea în ceva învechit şi pe Dumnezeu în cineva inutil?”

M-am gândit la pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12). Spiritul de independenţă se vede din  folosirea expresiilor „hambarele mele, fructele mele, bunurile mele, sufletul meu.” El a avut grijă să-şi plănuiască viitorul, până la cele mai mici detalii. De-acum avea să se odihnească, să mănânce, să bea şi să se veselească. Când a început să se considere stăpân pe timp, s-a izbit de Dumnezeu, spre ruinarea lui veşnică. Dumnezeu i-a spus că va muri chiar în noaptea aceea, averile sale urmând să încapă pe mâinile altuia.

Îngrijorarea urmată de dorința de a strânge cât mai mult pentru a ne asigura viitorul nu este o trăsătură a celui credincios, dimpotrivă: Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt. (Eclesiastul 2:26)

Găsesc atâtea asigurări și sfaturi în Cuvântul lui Dumnezeu mult mai credibile decât orice contract efemer cu vreo companie multinațională:

Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea. (Psalmul 37:25)

Lasă pe orfanii tăi! Eu îi voi ţine în viaţă, şi văduvele tale să se încreadă în Mine!” (Ieremia 49:11)

Dacă mi-am pus încrederea în aur, dacă am zis aurului: „Tu eşti nădejdea mea;” dacă m-am îngâmfat de mărimea averilor mele, de mulţimea bogăţiilor pe care le dobândisem… atunci să crească spini din el în loc de grâu, şi neghină în loc de orz!” (Iov 31: 24, 25, 40)

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”, şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. (Iacov 4: 13-16)

Domnul face un legământ cu urmaşii Lui. În Matei 6:31-34, El ne spune: „Dacă vei pune interesele Mele pe locul întâi în viaţa ta, Eu îţi voi garanta împlinirea nevoilor tale viitoare. Dacă vei căuta mai întâi împărăţia Mea şi neprihănirea, atunci Eu voi avea grijă ca ţie să nu-ţi lipsească niciodată vreunul din lucrurile de care ai trebuinţă în viaţă”.

Acesta este programul lui Dumnezeu de „asigurări sociale” mult mai sigur decât asigurările de viață și alte produse de felul acesta. Sarcina care-i revine credinciosului este de a trăi pentru Domnul, punându-şi încrederea în Dumnezeu cu privire la viitor şi rămânând neclintit în încredinţarea că El va purta de grijă.

Deși nu îmi voi face asigurare de viață din motivele prezentate mai sus, totuși muncesc în fiecare zi, îmi planific cheltuielile, economisesc, dăruiesc, fiind convins că și pentru nevoile de peste 5, 10 sau 20 de ani Dumnezeu îmi va purta de grijă mie și familiei mele!


 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 8, 2010 în Articole

 

Etichete: , , ,

Carl F.H. Henry despre alegerea necondiţionată şi libertatea lui Dumnezeu

Fragmentele sunt preluate din capitolul Alegerea: libertatea lui Dumnezeu, al monumentalei lucrări Dumnezeu, revelaţie şi autoritate (vol. 6), tradusă şi editată de Cartea Creştină, Oradea.

Fapt este că Biblia însăşi ne impune tema aceasta a predestinării. Calvin consideră că a ascunde de credincioşi ceea ce spune Scriptura despre predestinarea lor înseamnă a-i înşela (Învăţăturile, Cartea a III, xxi, 3); a ignora doctrina, afirmă el, înseamnă a micşora gloria lui Dumnezeu (ibid., pag. xxi, 1). Chiar şi Emil Brunner insistă că „Alegerea constituie centrul Vechiului şi Noului Testament” (The Christian Doctrine of God, pag. 303).

Isus declară că Tatăl le-a descoperit celor lipsiţi de învăţătură o cunoaştere a Fiului în legătură cu care înţelepţilor li se ascunde faptul că este „buna plăcere” suverană a lui Dumnezeu” (Matei 1126; Luca 10:21). De asemenea, apostolul Pavel descrie voia lui Dumnezeu ca eudokia sau „buna plăcere” divină atât în Efeseni, 1:5-11, unde vorbeşte despre planul divin al răscumpărării, cât şi în Galateni 1:15, unde se referă la chemarea lui apostolică. Dumnezeul cel liber al Bibliei îl leagă pe om de Sine prin alegere divină, o alegere care include revelarea unei răscumpărări atestate scriptural care implică încarnarea, răstignirea şi învierea lui Cristos.

Augustin respinge utilizarea teologică a „sorţii” pentru a desemna voinţa şi puterea Dumnezeului iudeo-creştin; o face din cauza asocierii populare a termenului cu astrologia şi cu alte scheme speculative pentru care universul este doar un mare mecanism lipsit atât de direcţionare divină, cât şi de alegere umană. Punând în opoziţie concepţia păgână despre soartă cu predestinarea şi providenţa divină, Augustin respinge orice concepţie despre lume care neagă credinţa în activitatea divină liberă de creaţie şi de providenţă şi care dizolvă responsabilitatea umană. Dar în loc să preceadă discuţia despre precunoaşterea divină, el preferă să vorbească despre un tip de soartă special (De civitate Dei, V, i; V, ix).

Dacă eliminăm alegerea din Biblie, putem la fel de bine elimina creaţia, sau statutul special al Israelului antic, sau încarnarea Cuvântului, sau existenţa Bisericii ca şi trup al lui Cristos; putem la fel de bine să ne dispensăm şi de poruncile de pe Muntele Sinai şi de Predica de pe Munte ca norme etice.

Alegerea divină a dispărut virtual din manualele recente, fapt care reflectă atât încrederea umanistă predominantă în automântuire, cât şi dezgustul omenirii căzute pentru doctrina suveranităţii divine absolute. Multe tradiţii creştine afirmă acum predestinarea doar pe baza precunoaşterii divine şi văd alegerea divină ca fiind condiţională. Modernismul protestant a abandonat doctrina aceasta cu totul.

În teologia reformată, suveranitatea lui Dumnezeu este temeiul predestinării şi alegerii, iar gloria lui Dumnezeu este scopul suprem al decretelor Lui.

Decretele divine fuzionează într-un singur scop suveran al lui Dumnezeu; planul lui este o unitate cuprinzătoare, ceva despre care Biblia vorbeşte ca despre prothesis (scop, sfat) etern al lui Dumnezeu. Dacă planul lui Dumnezeu ar realiza ceva ce El nu a intenţionat, dacă părţi din el s-ar afla în conflict şi în competiţie, dacă scopul Lui necesită o revizuire constantă, atunci Dumnezeu nu ar fi nici atotînţelept, nici atotputernic.

Se ridică atunci obiecţii împotriva doctrinei că Dumnezeu prestabileşte întregul curs al lumii şi al evenimentelor umane.

Una dintre ele este că prestabilirea divină în sens larg este inconsecventă cu libertatea umană.

Toţi creştinii, indiferent de doctrina alegerii pe care o susţin, insistă că Dumnezeu păstrează responsabilitatea morală a omului şi că alegerea divină nu transformă deloc fiinţele divine în roboţi. Scriptura afirmă că Dumnezeu cunoaşte dinainte acţiunile umane ca aspecte ale planului Său; deşi aceste acţiuni sunt sigure în ceea ce priveşte împlinirea lor viitoare, fiinţele umane sunt totuşi responsabile din punct de vedere etic pentru acţiunile lor (Gen. 50:19 şi urm.; Fapte 2:23; 4:27 şi urm.).

Omul este responsabil pentru alegerile pe care le face chiar dacă natura lui păcătoasă îi restrânge foarte mult sfera alegerilor. Fiinţele umane aleg voluntar să facă ceea ce fac. Faptul că Dumnezeu a prestabilit alegerile umane şi că decretul Lui face ca acţiunile umane să fie sigure nu distruge prin aceasta alegerea umană.

O altă obiecţie la predestinarea divină este argumentul că ea ar face ca Dumnezeu să fie autorul păcatului.

Dar realitatea este că scriitorii inspiraţi care afirmă predestinarea lui Dumnezeu afirmă şi că Dumnezeu nu face răul şi, de fapt, îi repugnă răul şi îl pedepseşte; Legea lui Dumnezeu condamnă întregul păcat. Dumnezeu nu face nimic în dezacord cu perfecţiunile lui; El nu Se tăgăduieşte (2 Tim. 2:13); El nu minte (Evr. 6:18); El nu este ispitit (Iacov 1:13). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de înţelepciunea şi dreptatea Lui. Şi deşi decretul Lui face să fie sigure nu numai actele bune, ci şi cele rele (Prov. 16:4; Fapte 4:27 şi urm.), Dumnezeu nu este un păcătos (Ps. 92:15; 1 loan 1:5) şi El însuşi nu face acte care să fie păcătoase. Mai mult, Dumnezeu nici măcar nu stimulează dorinţele rele din om.

Certitudinea evenimentelor pe care le decretează Dumnezeu include deopotrivă certitudinea actelor păcătoase şi drepte ale omului, fapt văzut şi din consemnarea în Scriptură a celei mai crude dintre toate faptele, anume răstignirea deliberată de către om a Cristosului lui Dumnezeu: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23). Acest pasaj subliniază atât precunoaşterea divină, cât şi responsabilitatea umană.

O a treia obiecţie la predestinarea divină este pretenţia că ea subminează orice motivaţie sau efort uman.

Dar inerţia spirituală şi apatia evanghelistică nu le sunt caracteristice calviniştilor; de fapt, mulţi calvinişti sunt zeloşi din punct de vedere spiritual şi în ceea ce priveşte evanghelizarea.

Tocmai faptul că Dumnezeu a ales unele persoane stă la baza imperativului divin de a proclama în mod universal vestea bună răscumpărătoare; de asemenea, El ne asigură că unii vor răspunde cu adevărat la predicarea mântuirii.

Numai după primirea lui Isus Cristos ca mântuitor personal poate omul avea siguranţa interioară a alegerii divine. Adevărul acesta explică distincţia pe care unii evanghelici o fac între învăţătura alegerii comunicată credincioşilor, dar nu şi predicarea ei înaintea lumii; celor pierduţi, spun ei, trebuie să li se predice mai degrabă vestea bună a Evangheliei. Desigur, o doctrină a alegerii care epuizează predicarea bucuriei – ca şi cum creştinismul ar fi în principal un mesaj al condamnării – nu este vestea bună biblică. Dar nu există nici un motiv pentru care alegerea nu trebuie predicată şi învăţată, „în Biblie, notează Berkouwer, alegerea… este întotdeauna acordată la melodia unei doxologii. În marele pasaj Romani 9-11, Pavel construieşte un crescendo al jubilării… Este uimirea în faţa felului în care lucrează harul” („Election and Doctrinal Reaction”, pag. 13). Dacă Evanghelia nu se află în centrul proclamării alegerii, ea nu este creştină; cuprins în mesajul nou-testamental al alegerii se găseşte o chemare universală din partea Dumnezeului etern la o comuniune eternă cu El.

Oricât de ascuţit a fost conflictul dintre supralapsarieni şi infralapsarieni, ambele grupe au susţinut suveranitatea lui Dumnezeu şi harul Lui liber. Mai mult, toate grupurile au recunoscut realitatea alegerii divine. Ei nu au dat înfăţişare ideilor sentimentale că Dumnezeu există şi acţionează numai de dragul omului – fie pentru omenire ca întreg, fie pentru fiinţele umane particulare – şi au respins orice gând al automântuirii individuale cu ajutor divin. Astfel de idei ar fi fost detestabile pentru reformatori, la fel ca şi insistenţa umanistă, curentă acum, că omul însuşi este domnul naturii şi al istoriei, şi el trebuie şi poate să se salveze singur.

 
Comentarii închise la Carl F.H. Henry despre alegerea necondiţionată şi libertatea lui Dumnezeu

Scris de pe noiembrie 6, 2010 în Articole

 

Etichete: , , , , , , ,

Primii baptiști din Transilvania au predicat doctrinele harului

Alexa Popovici, în primul volum al Istoriei baptiștilor din România (1856-1919), descrie în doar câteva paragrafe „înclinația calvinistă” a celor dintâi predicatori baptiști din Transilvania (Mihaly Toth și Mihai Cornea). Se observă dezaprobarea și reticența autorului față de această învățătură (pe care o descrie simplist și ușor denaturat):

Primii convertiţi la credinţa baptistă, cei din Salonta, care au devenit apoi misionari, au provenit dintre calvini și se pare că ei au păstrat anumite învăţături de la calvini. Una din ele a fost învăţătura cu predestinaţia sau alegerea oamenilor să fie sau nu mîntuiți. Atît M. Toth, cît şi Cornya în predicile lor şi în toata atitudinea lor, au învăţat şi au fost influenţaţi de învăţătura că dacă un om este ales de Dumnezeu pentru mîntuire, atunci el va ajunge să fie mîntuit ori vrea ori nu vrea, iar dacă nu este ales, poate omul să facă orice, el nu va ajunge, nu va putea să fie mîntuit.

Cornya folosea des în predicile sale prin biserici expresia: „cei aleşi de Domnul”, iar cînd discuta cu prietenii în pregătirea pentru botez folosea expresia: „dacă sînt aleşi de Domnul se vor pocăi.” Înclinaţia aceasta spre predestinaţionismul calvin s-a observat la Mihaly Toth mult mai pronunţat în problemele de disciplină bisericească. Potrivit predestinaţiei, el se purta aspru cu acei căzuţi într-un păcat sau greşală, dădea sentinţe disciplinare severe, invocînd că dacă persoana e aleasă de Domnul nu se va pierde. El opera ager şi adînc, era fără cruţare şi categoric, ba spre sfîrşitul vieţii era un îndîrjit în materie de disciplină. Exagerarea aceasta îşi are explicaţia în înclinaţia calvinistă, în reminiscenţa predestinaţionismului. Ca un derivat din aceasta a fost pretenţia lucrătorilor cu Evanghelia de mai tîrziu, moştenită de la Cornya, ca biserica să nu aplice nici o disciplină decît numai cînd este de faţă predicatorul cercual, lucrătorul, care să chibzuiască şi să propună bisericii felul de disciplinare. Aşa aflăm că ori de cîte ori sosea Cornya în cîte o biserică i se prezentau toate căderile, biserica era adunată la „şedinţă închisă” unde el propunea felul de disciplină şi biserica vota punerea sub disciplină a celor abătuţi. Apoi, tot ca o practică luată de la calvini era şi destinarea ultimei bănci din casa de rugăciune pentru cei disciplinaţi, obicei păstrat multă vreme în Transilvania.

Mihaly Cornya după un timp, lucrînd mult cu acei ce s-au ridicat ca buni predicatori dintre români, şi care au interpretat ei Biblia, prin lumina căpătată de ei, se pare că a fost mult influenţat și că a pierdut mult din înclinaţia calvinistă pe care a avut-o la început. Unii dintre predicatorii români, chiar dacă la început au fost influenţaţi de Cornya la învăţătura predestinaţiei, după cercetări şi studii biblice mai îndelungate s-au lăsat de a propaga şi învăţa doctrina alegerii în forma ei calvinistă.

 
6 comentarii

Scris de pe noiembrie 4, 2010 în Articole

 

Etichete: , , ,