RSS

Îngerul din tren

16 Sep

Ferenc Visky, preot reformat, unul dintre liderii mișcării evanghelice Betania fusese condamnat la 22 de ani de închisoare pentru Hristos, iar familia sa (soția și cei șapte copii) a fost deportată în Bărăgan în 1959. În cartea Prizonierii speranței (apărută la Editura Koinonia), Ferenc Visky jr. relatează una dintre situațiile minunate în care Dumnezeu le-a putat de grijă. La final veți înțelege mai bine titlul acestei postări!

Tot printr-o conjunctură fericită, adică prin harul lui Dumnezeu (harul este întotdeauna o situaţie fericită) soţia fratelui Richard Wurmbrand, pict0000sora Binţia, în această perioadă nu a fost deportată sau închisă, ci „doar” supravegheată de Securitate.
Într-o asemenea situaţie, majoritatea dintre noi am fi stat „cuminţi”, dar ea a căutat – dând din puţinul ei – să-i întărească pe cei oprimaţi şi să alerge toată ziua, ducând mângâierea Cuvântului acolo unde era nevoie. Această minunată Binţia, care semăna foarte mult cu mama, atât ca şi constituţie fizică, dar mai ales în structura spirituală, nu se ştie cum, dar a aflat de existenţa noastră şi a organizat o expediţie de salvare de la moarte prin inaniţie.
Persoana desemnată pentru această operaţiune bărbătească, deosebit de grea şi de periculoasă, a fost o tânără fată credincioasă, veselă, simpatică, frumoasă şi, judecând lucrurile după constituţia ei filiformă, nu ai fi dat mare credit reuşitei ei. Dar Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile nu prin cei puternici, ci prin cei slabi şi smeriţi, care îşi pun încrederea deplină în El…
O las pe ea, pe Pușa Răscol, să povestească peripeţiile prin care a trecut ca să ne găsească, iar eu voi rămâne pe traseul divin unde urma să-l cunosc pe Richard Wurmbrand.
lată relatarea ei:

Era în vara anului 1960, în plină beznă comunistă, în plin ateism batjocoritor şi prigonitor, în plină dictatură a unei Securităţi primitive şi brutale. Cei mai mulţi dintre oamenii noştri trăiau îngroziţi de spectrul temniţelor politice şi al lagărelor de concentrare, care ucideau atât fizic, cât şi moral. Au fost vremuri cumplite pentru pământul românesc, vremuri de excepţională cumpănă, de despărţire a apelor de ape, care i-au separat pe creştinii autentici şi i-au făcut să-şi ridice privirile şi mai mult spre Domnul şi să nu-şi plece genunchii în faţa «fiarei comuniste», ci doar în faţa Domnului Isus, chiar cu riscul vieţii lor. De aceea tatăl tău, pastorul Visky Ferenc, era în închisoare condamnat la mulţi ani. Voi eraţi smulşi din casa voastră de lângă Oradea şi deportaţi în «satul Mizeriei», la Lăţeşti, în mijlocul Bărăganului. Tatăl meu era şi el în închisoare, la Poarta Albă, un lagăr de muncă unde deţinuţii erau folosiţi la săparea Canalului Dunăre – Marea Neagră.
Într-o zi, prin mila lui Dumnezeu, mama mea şi cu mine am primit înştiinţarea că aveam «vorbitor» la Poarta Albă. Asta însemna că îl voi revedea pe tatăl meu şi îi voi putea duce un pachet cu ceva hrană şi haine mai groase de toamnă. Nu aveam bani decât să ne ducem zilele mama mea şi cu mine, dar dragostea mai multor fraţi în Cristos s-a transformat într-o generozitate greu de descris. Aceasta ne-a dat un simţământ că nu suntem singure şi fără ajutor. Drumul credinţei nu e totdeauna uşor, dar niciodată nu eşti lăsat singur pe el, Domnul e cu tine.
Plină de bucurie, am plecat să împărtăşesc vestea aceleia pe care eu o consideram mama mea spirituală, Sabina Wurmbrand. Cei intimi îi spuneau «Tanti Binţia». Eram aproape zilnic în micuţa ei mansardă din strada Olteni nr. 45 din Bucureşti. Acolo creşteam în învăţătura biblică şi a vieţii, l-am spus de drumul meu şi, după cum era de aşteptat, mi-a împărtăşit din plin bucuria din primul moment. Şi ea era lipsită de dragostea şi ocrotirea soţului ei, dispărut în închisoare.
Ca să ajung la tatăl meu, urma să iau trenul din Bucureşti şi să merg până la gara Dorobanţi, în inima Bărăganului. Acolo aveam să merg pe jos o cale de câţiva kilometri până la închisoarea de la Poarta Albă. Tanti Binţia şi-a amintit că familia pastorului Visky Ferenc este deportată cu domiciliul obligatoriu la Lăţeşti, un «sat» undeva lângă Feteşti, care era în drumul meu spre Dorobanţi. Pentru prima oară am aflat de voi şi de situaţia voastră: o mămică singură cu şapte copilaşi. Tot atunci am aflat de Maria, acel suflet mare, care de dragul vostru v-a urmat în Bărăgan cu toate că era liberă. Şi tot atunci, Tanti Binţia a venit cu un plan: – «N-ai vrea, când pleci, să iei nişte alimente pentru familia Visky şi să le dai Mariei care te va aştepta în gară la Feteşti?»
Am fost foarte bucuroasă, planul mi s-a părut extraordinar. Când a venit ziua să plec, mi-am luat pachetul şi m-am dus să iau alimentele pentru voi. Nu puteam să îmi cred ochilor când am văzut că alimentele pentru familia Visky de fapt erau unsprezece bagaje de toate mărimile în mijlocul cărora era o valiză mare de tip militar pe care nici măcar nu o puteam ridica. Privirii mele pline de nedisimulată mirare, Tanti Binţia îirăspunse: «Să nu te necăjeşti (aşa era vorba ei)! Până la tren te ajutăm noi. În apropierea Gării Feteşti să le tragi unul după altul la uşa vagonului. La Feteşti te va aştepta Maria. Ea le va prelua şi le va duce la familia Visky, la Lăţeşti».
Explicaţia ei mi s-a părut realizabilă şi am plecat. M-am suit în compartimentul meu, de unde, am ieşit nu ştiu de câte ori pentru a întreba pe călători cât mai este până la Gara Feteşti. Cu vreo jumătate de oră înainte de Feteşti, toate cele unsprezece pachete erau la uşa vagonului, iar când trenul abia s-a oprit, am început să strig: «Maria!!!… Maria!!!»… în marea forfoteală a Gării Feteşti, nimeni nu m-a băgat în seamă. Vreme de zece minute am strigat, până când trenul s-a pus în mişcare cu mine şi cu toate bagajele. Eram consternată, stăteam pe coridor şi mă uitam la bagaje.
«Doamne, ce să fac?», mi-am zis în rugăciune. «Desigur, aş putea să le uit în tren, dar sunt şapte copii care aşteaptă de mâncare, dar cum să le car de una singură?» Şi aşa, dragă Ferenc. Tot întrebându-mă am ajuns la destinaţie, la Dorobanţi, punctul final al călătoriei mele. Lângă mine era un soldat care s-a «întâmplat» să coboare în aceeaşi staţie şi m-a întrebat: «Domnişoară, aveţi nevoie de ajutor?»… şi astfel toate bagajele au ajuns jos în mai puţin de un minut, cât stătea trenul în Halta Dorobanţi.
O baracă scorojită de arşiţa Bărăganului marca halta, un loc unde era un impiegat. Am reuşit să trag bagajele acolo şi să primesc permisiunea să le las până la întoarcerea mea pentru trenul de seară. Am luat pachetul pentru tata şi am pornit-o pe jos prin praful câmpului spre Poarta Albă.
Mă rugam să pot fi o binecuvântare pentru el în timpul acela greu de încercare. Om nevinovat, după gratii ca un criminal, tratat mai rău ca un animal…603
Când am ajuns, a trebuit să aştept întoarcerea deţinuţilor de la muncă. Târziu, i-am văzut venind obosiţi, murdari, cu capetele plecate, trăgându-şi paşii cu greu prin praful fierbinte al verii dobrogene. Când s-au apropiat de poartă, şi-au ridicat privirile sperând să vadă o faţă cunoscută. Tata m-a văzut. A zâmbit trist. Cineva era acolo pentru el. A fost o sărbătoare, nu era uitat. Seara târziu, m-am întors pe acelaşi drum spre tren. Uitasem de încurcătura cu bagajele, dar nu pentru mult timp. Erau toate acolo, aşteptându-mă cu răbdare să ajung la ele. Ceea ce m-a uimit a fost că nimeni nu le-a furat, căci nu fuseseră păzite de nimeni. Cei câţiva oameni, veniţi şi ei de la închisoare, m-au ajutat să ridic totul în tren. Nici nu mi-aduc aminte cum am urcat valiza aceea grea în tren. Totul era acolo, nu lipsea nimic. Era deja întuneric şi era noapte şi în inima mea. M-am dus pe culoarul vagonului ca să pot fi singură să mă rog şi să mă gândesc ce să fac. În căldura nopţii, mi-am rezemat fruntea de geam ca să primesc puţină răcoare. Priveam în întunericul de afară. Nu voiam să văd sau să aud pe nimeni. Am început să mă rog. «Doamne, ce trebuie să fac? Undeva la Lăţeşti sunt şapte copii care aşteaptă mâncare. Dar unde este Lăţeşti? Şi cum pot eu singură să le duc pe toate? Şi e deja noapte … Doamne, care e voia Ta?» Coridorul era pustiu, parcă anume pentru o rugă mută. La un moment dat, o femeie a deschis uşa dintre vagoane ca şi cum ar fi vrut să treacă în vagonul următor. Cu totul surprinzător, ea s-a oprit lângă mine. l-am făcut loc să treacă, dar n-a trecut. A stat lângă mine ca şi cum am fi călătorit împreună. O priveam cu coada ochiului, vădit incomodată.
«Cum am să pot să mă rog acum în linişte?» Femeia aceea necunoscută de lângă mine nu avea nimic deosebit la vedere. Avea pur şi simplu o înfăţişare comună omenească şi totuşi mă deranja. Se aşezase prea aproape de mine, dorind în mod evident o conversaţie. Şi aşa a fost.
– Unde călătoreşti?, m-a întrebat.
Cu un ton rece şi neprietenos, i-am răspuns:
– Spre Bucureşti.
Era clar că nu aveam chef de vorbă, dar nu i-a păsat şi a continuat:
– Mergi chiar la Bucureşti?
M-am gândit că o fi de la Securitate, deşi nu părea, şi nu mă urmărise nimeni până acolo. Fără să vreau, m-am trezit răspunzând:
– Cred că mă voi opri la Feteşti.
– Chiar la Feteşti?, insista ea. (Doamne, ce fiinţă imposibilă!)
– Nu, nu chiar în Feteşti.
– Dar unde mergi?
Simţeam că femeia de lângă mine îmi scoate cu cleştele cuvintele din gură.
– La Lăţeşti, am spus cu trudă şi ciudă.
– Dar la cine mergi la Lăţeşti?
– Doamnă, uitaţi, am şi eu necazurile mele şi nu mă duce inima la conversaţie.
– Lasă, dragă, nu-i nimic, toţi avem necazurile noastre … Spune mai bine la cine mergi la Lăţeşti?, zise femeia netulburată în nici un fel. (Nesuferita femeie!!!)
– La o familie cu şapte copii, a fost răspunsul meu evaziv ca să scap de ea.
– Şi cum se numeşte acea familie? O!… Trebuie să fie doamna Preoteasă. Precis e doamna Preoteasă! O cunosc bine, ea dă lecţii de pian!
Încerc încă o dată să închei conversaţia şi îi spun:
– Nu mă interesează la cine dă ea lecţii de pian, sunt sigură că nu e ea!
– Ba da, ba da! Ea e în mod sigur! şi bagajele astea sunt pentru ea, nu-i aşa? Bine-bine, am să te ajut să le duci acolo! Ştii unde-i Lăţeşti? Ştii să ajungi acolo?
– Nu, nu ştiu, mă gândesc să găsesc un taxi să mă ducă.
– Nu găseşti niciun taxi, şi chiar dacă ai găsi nu merge nimeni acolo! Pentru Lăţeşti trebuie să luăm un autobuz, e destul de departe. Ascultă la mine, eu merg tot acolo şi ştiu cum să mergem! Eu te ajut. Nu-ţi face griji!, spunea ea monologând.
Ea luase deja hotărârea pentru mine, mergeam la Lăţeşti. Nu m-a mai părăsit, a stat lângă mine. Nu era nevoie să meargă în compartimentul ei, nu avea niciun bagaj.
– De la gara Feteşti până la staţia de autobuz a continuat ea nu e departe, dar avem nevoie de ajutor pentru tot bagajul ăsta. Am să rog eu pe cineva să ne ajute.
Doar stăteam acolo şi nu-mi dădea timp să zic nimic. În gară la Feteşti a strigat la câţiva tineri:
– Hei, băieţi, da, voi cei de acolo, ia fiţi drăguţi şi daţi-ne o mână de ajutor!
Ne-am suit cu toate bagajele în autobuz. Mergea hurducăind pe drumul rău de ţară prin întuneric. Nu aveam habar în ce direcţie mergeam ori mai precis unde mergeam; pe drum femeia mi-a zis:
– De unde ne lasă autobuzul şi până la doamna Preoteasă, e o cale bunicică. Autobuzul nu merge chiar până acolo. N-ar fi prea greu fără bagaje, dar la tot ce avem, ne trebuie un ajutor. Fii pe pace, mai mobilizez eu pe câte cineva. Trebuie să fim ajutate!, conchise femeia cu optimismul ei.
Şi aşa a fost! Nici nu ştiu câţi au coborât acolo din autobuz, tot ce ştiu e că noi două căram valiza cea grea, pe un băţ gros petrecut prin mâner. Mergeam în noapte la lumina lunii, ca prin vis, frântă de oboseală, împiedicându-mă în gropile din cale. Aş fi dorit să las totul jos şi să-mi trag sufletul, să mă odihnesc puţin, dar ea mă îndemna: – Încă puţin, mai rabdă şi tu un pic, nu mai e aşa de mult! … şi tot ea, către cei ce ne ajutau la căratul bagajelor: – Mergeţi în linişte, să nu ne audă câinii că ne mănâncă!Şi aşa, am ajuns la voi în «satul Mizeriei», Lăţeşti. În faţa casei, mai bine zis în faţa cocioabei de lut cu numele de casă, s-a oprit şi mi-a zis:
– Aici stă doamna Preoteasă!
Am făcut câţiva paşi spre casă şi v-am văzut pe voi la lumina slabă a lămpii. M-am întors la femeie să îi mulţumesc cu sufletul plin de recunoştinţă şi s-o chem înăuntru să o cunosc. M-am întors şi nu mai era nimeni, doar bagajele toate acolo jos în drum. Ea dispăruse în noapte.
Am încercat s-o zăresc, s-o găsesc, nu lăsase nicio urmă. Nici nu ştiam cum o cheamă. M-am gândit: «Nu-i nimic, a doua zi o vom găsi cu mama ta şi cu Maria, doar e din sat».
Am intrat în casă, atunci v-am cunoscut prima dată. Niciodată nu voi uita acele clipe. Îmi veţi rămâne întipăriţi în ochii mei, asa cum v-am văzut – cinci băieţi şi două fetite într-o casă de lut. Încăperea, în loc de uşă era despărţită în două cu o pătură: dormitor şi bucătărie. Pe jos era lut. Dormitorul avea două rânduri de scânduri de la un perete la celălalt, suprapuse, ca să formeze două platforme unde dormeaţi toţi la rând pe paie, peste care era pusă o pătură veche. Cei mici aveau o jucărie, cred că era un ursuleţ (sau ceea ce mai rămăsese din el) si în acea noapte am avut cinstea să dorm între cei doi mici cu ursuleţul lor.
A fost atâta bucurie pentru voi să mă vedeţi. În primul rând era cineva din afara «închisorii voastre». Era dragostea şi purtarea de grijă a Domnului şi erau acele alimente aşa de necesare pentru voi. A doua zi era Paştele. Domnul nu a vrut să vă lase să îl petreceţi fără mâncare.
Eu am fost darul Lui pentru voi. Inimile noastre au fost legate în dragostea Domnului pentru totdeauna.
A doua zi, am vrut să aflu cine a fost femeia care m-a adus la voi. Am descris-o mamei tale şi Mariei, dorind s-o pot găsi. Ele s-au uitat una la alta, apoi la mine şi mi-au zis:
– Nu există nicio femeie aşa cum ai descris-o. În nedumerirea mea, am zis:
– Dar lecţiile de pian?
– Pian? … În pustiul Bărăganului? La Lăţeşti? … Aşa a fost acea întâmplare, dragă Ferenc.”

 
 

Etichete: , , , , , , , , , ,

2 responses to “Îngerul din tren

  1. Ailisha

    Septembrie 20, 2010 at 16:22

    Ferenc Visky are acum o pagină pe Facebook. Vă rugăm să o vizitați.

    Ferenc Visky’s facebook page

     
  2. Aldea Sorin

    Ianuarie 29, 2012 at 14:28

     
 
%d blogeri au apreciat asta: