RSS

Misiunea Bisericii (F. A. 1:1-8)

25 Mai

Cartea Faptele Apostolilor ne înfățișează, printre altele, momentul de naștere al Bisericii (odată cu pogorârea Duhului Sfânt), etapele dezvoltării sale, primele conflicte apărute în sânul Ecclesiei (iscate de chestiuni financiare, dar și de dispute teologice). Fiecare comunitate actuală de creștini ar trebui să urmeze principiile de bază ale Bisericii din primul secol, chiar dacă unele caracteristici sunt strict locale (exemplu: punerea în comun a proprietăților este specifică doar Bisericii din Ierusalim și nu o găsim printre bisericile înființate de Pavel în aproape întregul Imperiu Roman). Toți ne dorim autoritatea și influența deosebită a primilor creștini, ne dorim rezultatele lor în evanghelizare, dar urmăm, de cele mai multe ori, propriile metode, „perfecționate“ de oameni și nu de Dumnezeu. Dacă vrem puterea veche, trebuie să ne întoarcem la lucrurile vechi. O altă cale mai bună nu există.
Înainte de înălțarea Sa la cer, Domnul Isus le arată apostolilor, în chiar ultimele Sale cuvinte, care sunt aspectele care vor transforma creștinismul dintr-un fenomen local, izolat într-o forță care va cuceri, fără sabie, Imperiul Roman. În timp ce ucenicii, ca întotdeauna, sunt preocupați de restaurarea Regatului Israel (1:6 Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”), Mântuitorul Hristos le îndreaptă atenția spre cea mai importantă și extinsă împărăție – Împărăția lui Dumnezeu (1:3 vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu). Domnul Isus le (și ne) vorbește despre trei aspecte fără de care Biserica nu poate fi misionară. Dacă unul dintre cele trei lipsește sau dacă ordinea este inversată, misiunea Bisericii eșuează, își pierde echilibrul, la fel ca un scaun cu două picioare. Care sunt, deci, aceste trei aspecte care trebuie să definească misiunea?

1.    O putere (1:8 Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi)

În primul rând, misiunea Bisericii trebuie să fie împuternicită prin Duhul Sfânt. Domnul Isus le vorbește aici apostolilor despre o putere spirituală, în timp ce ei se gândeau la o putere politică. Deși văzuseră toate minunile Sale, ascultaseră toate învățăturile Saholy-spirit-wallpaper-pic-0112le, deși erau martori ai învierii și înălțării glorioase a lui Hristos, totuși apostolii nu încă erau pregătiți pentru a duce mesajul Evangheliei! Le lipsea puterea sau autoritatea! Iar aceasta vine doar prin umplerea cu Duhul Sfânt!
Atunci când Biserica este împuternicită prin Duhul Sfânt, nimic nu-i poate sta în cale. Să privim la apostolul Petru și la autoritatea mesajului său din ziua Cincizecimii, să privim la apostolul Pavel și la curajul său de a-L predica pe Hristos în Damasc, la puterea mărturiei personale, spusă în fața lui Festus și Agripa, să ne aducem aminte de diaconul Filip și autoritatea sa înaintea famenului etiopian, să privim la Petru și Ioan, aflați în fața Sinedriului, spunând: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!“. Fără puterea primită prin umplerea cu Duhul Sfânt, acești oameni ar fi tremurat de frică, iar glasul le-ar fi pierit.
Termenul folosit în original pentru putere este aici „dunamis“, adică abilitatea de a face orice, chiar de a înfăptui miracole. Din același termen provine și „dinamita“, al cărei scop este să sfarme stânca, să dea la o parte orice obstacol care îi iese în cale. Cam asta a fost și atitudinea Bisericii din primul secol. Puterea primită la Rusalii, reînoită apoi periodic, prin umpleri repetate cu Duhul Sfânt nu a putut fi stăvilită de nimeni și de nimic (”Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici…“ – F.A. 17:6).
Un alt termen biblic pentru putere este „exousia“, care înseamnă autoritate (Luca 10:19 Iată că
v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma). Exousia ne dă dreptul, dar avem nevoie de forță dunamis spre a întări autoritatea.
Avem devoie de împuternicire, de autoritate din partea lui Dumnezeu, deoarece misiunea înseamnă, în primul rând, război declarat Celui Rău, intrând în mod direct pe teritoriul lui. Este cel puțin lipsit de înțelepciune să declari război atunci când nu ai resurse și forță armată de niciun fel. Te faci de râs și nu ai decât de pierdut. O asemenea situație o întâlnim în Faptele Apostolilor 19:13-16 – Nişte exorcişti Iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!” Cei ce făceau lucrul acesta, erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot Iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” Şi omul, în care era duhul cel rău, a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi, şi i-a schingiuit în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea.
Ce diferență între acești oameni și apostolul Pavel care, plin de Duhul Sfânt, îl mustră cu autoritate pe vrăjitorul Elima (un luptător de cealaltă parte): Faptele Apostolilor 13:6-12 – După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un vrăjitor, prooroc mincinos, un Iudeu, cu numele Bar-Isus, care era cu dregătorul Sergius Pavelus, un om înţelept. Acesta din urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul, şi şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima, vrăjitorul, – căci aşa se tâlcuieşte numele lui – le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător de la credinţă. Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână. Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut, şi a rămas uimit de învăţătura Domnului.
Avem nevoie de putere, deoarece oamenii sunt sătui de vorbe. Dacă ceea ce spunem nu este întărit prin ceea ce trăim, misiunea noastră nu va avea niciun impact. Oamenii vor privi mai mult la umblarea noastră de zi cu zi cu Dumnezeu, decât la înțelepciunea, oratoria sau talentul de predicator pe care le avem. (1 Corinteni 2:3-5 – Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu).
HolySpiritCharles Haddon Spurgeon afirma: „Dacă un lucrător creştin nu are Duhul lui Dumnezeu, el stă în calea altuia, el este un pom care nu aduce roadă, dar stă în locul în care ar putea creşte un pom roditor. Aceasta este o lucrare solemnă. La lucru trebuie să fie Duhul Sfânt sau nimic.”
Domnul Isus le spune apostolilor să aștepte în Ierusalim până vor primi această putere. Cum se aplică o astfel de poruncă în prezent? Ce trebuie să așteptăm noi înainte de a ne implica în misiune? Trebuie să așteptăm până când vom fi convinși că Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului (Romani 1:16). Trebuie să așteptăm până când suntem siguri că Hristos cel răstignit, pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24). Trebuie să așteptăm până când Duhul Sfânt ne umple și ne împuternicește pentru misiune. Puterea Duhului Sfânt se dezlănțuie în viața noastră atunci când atunci când ne punem încrederea în Hristos cel răstignit, ne rugăm și cerem ajutorul Duhului, ne supunem poruncii de a fi misionari, începând din locul în care ne găsim. Puterea este prezentă în mod latent (există, dar nu se manifestă în exterior, putând izbucni oricând) în fiecare credincios, deoarece el crede în Evanghelie și a primit Duhul Sfânt. Experința puterii o trăim doar atunci când o căutăm din toată inima, când ne deschidem gura să-L mărturisim pe Hristos.

2.    O calitate (şi-Mi veţi fi martori)

Calitatea de martor într-un proces este una dintre cele mai ingrate, de aceea, de cele mai multe ori, este refuzată. Îți dă multe bătăi de cap, trebuie să te prezinți la fiecare înfățișare, poți primi amenințări cu moartea, uneori este nevoie să-ți schimbi identitatea și adresa ca să fii protejat de eventuale răzbunări ale inculpaților etc.  În opinia poetei Ana Blandiana, calitatea de martor presupune: „să ai o singură datorie, fantastică, existenţială, aceea de a spune adevărul.“
Aceasta este scopul unui martor: să afirme adevărul, iar pentru asta este pus chiar să jure cu mâna pe Sfânta Scriptură. El nu se străduiește să îi convingă pe magistrații din completul de judecată sau pe cei din juriu, el spune, pur și simplu, ceea ce a văzut și a auzit.
Calitatea de martor este indispensabilă unui misionar. Puterea primită prin Duhul Sfânt are tocmai acest scop: să ne ajute să fim martori ai lui Isus Hristos, adică să spunem lumii cine este El, ce a făcut El și cum a schimbat El viața noastră. Partea legată de convingere este lucrarea directă a Duhului Sfânt. Nu argumentele noastre solide, nu insistența noastră adesea supărătoare, nu apologetica noastră perfectă îi vor determina pe oameni să vină la Hristos, ci chemarea plină de dragoste și har adresată de Duhul Sfânt inimii celui păcătos (Ioan 16:8 Şi când va veni El (Duhul Sfânt), va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.) Duhul Sfânt este cel ce dovedeşte lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata. Fără această lucrare specială a Duhului Sfânt, oamenii nu ar fi adânc convinşi de starea lor de păcătoşenie, de dreptatea lui Dumnezeu şi de judecata care vine. De aceea, atunci când transmitem Cuvîntul lui Dumnezeu altora, trebuie să fim convinși că doar Duhul Sfânt îi poate convinge pe oameni de aceste adevăruri.
Sunt tot felul de căi prin care Biserica este chemată să mărturisească despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre domnia lui Cristos. Este evident că una dintre cele mai importante este vestirea Evangheliei –  lucrarea de evanghelizare. Este o formă vitală a mărturiei. Dar când Biserica slujeşte săracilor, când Biserica îi hrăneşte pe cei flămânzi, când Biserica dă apă celor însetaţi şi îi îmbracă pe cei goi, când Biserica îi vizitează pe prizonieri în închisoare, Biserica face să se manifeste domnia lui Cristos. Deci, sarcina ei este aceea de a fi mărturie, fie că slujeşte celor bolnavi sau celor din închisoare, fie prin modul corect de a se comporta la locul de muncă, fie prin vestirea verbală a Evangheliei. Toate acestea sunt modalităţi de a da mărturie!
Regăsim aceste modalități de a fi mărturie în lucrarea Bisericii din primul secol? Da și încă foarte pregnant! Apostolul Pavel, pe lângă vestirea Evangheliei, era preocupat cu strângerea de ajutoare pentru cei în nevoie. Despre Dorca sau Tabita, o creștină din Iope, ni se spune că făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii, așa că văduvele i-au arătat apostolului Petru hainele cusute de ea. Centurionul Corneliu, care se temea de Dumnezeu împreună cu toată casa lui, făcea multe milostenii poporului. Sunt doar câteva exemple de martori ai lui Hristos care au depus o mărturie prin slujirea lor.
Mai există un sens al termenului martor, înțelesul etimologic, și anume cel de martir. Cei care au murit pentru credinţă, cei din primul secol şi din întreaga istorie a creştinătăţii (în secolul al XX-lea au fost mai mulți creștini martirizați decât în primele 19 veacuri la un loc), cei care au fost mărturie pentru împărăţia lui Dumnezeu, chiar până la moarte, cei care şi-au dat viaţa – arembrandt-apostle-kneelingceştia au purtat numele de „martiri”. Nu pentru că au murit, ci pentru că au fost mărturie, pentru că L-au mărturisit pe Hristos prin lucrarea şi prin ascultarea lor.
R.C. Sproul spunea că „martirajul are loc doar atunci când Biserica este Biserică militantă. Nimeni nu se sinchiseşte să persecute o Biserică tăcută sau o Biserică pasivă.“ Persecuția asupra Bisericii din Ierusalim a venit atunci când urmașii lui Hristos nu au ținut cont de interdicții, de amenințări și au proclamat cu îndrăzneală mesajul Evangheliei. Prigoana i-a determinat pe creștini să se răspândească în tot Imperiul Roman, ducând vestea bună a mântuirii prin Hristos. La un moment dat, toți creștinii, în afară de apostoli plecaseră din Ierusalim. Biserica primului secol, care a întors lumea cu susul în jos, a fost o Biserică ai cărei membri s-au mobilizat. Apostolii au rămas în Ierusalim. Membrii ei obişnuiţi au fost cei care au fugit şi au făcut lucrarea de evanghelizare.
Am spus mai devreme ca a fi martor îți poate crea o serie de neplăceri. Este un adevăr valabil cu atât mai mult și pentru cei ce sunt martori ai lui Hristos! A fi martor înseamnă că ești gata să devii și martir. Iată ce spune apostolul Pavel: Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig (Filipeni 1:20,21).

3. Un plan/un program/o agendă (în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului)

Cartea Faptele Apostolilor arată tocmai împlinirea acestui program trasat de Domnul Isus: până în capitolul 7 se relatează despre misiunea din Ierusalim, în capitolele 8-12, despre cea din Iudeea și Samaria, iar începând cu capitolul 13 vedem că Evanghelia ajunge dincolo de granițele Palestinei.
Misiunea Bisericii și a fiecărui creștin, pe lângă puterea Duhului și calitatea de martor al lui Hristos, are nevoie de un plan, pus la punct prin rugăciune și prin călăuzirea Duhului. Acest aspect se observă foarte bine în lucrarea apostolului Pavel. Este trimis în fiecare dintre cele trei călătorii misionare de către Biserica din Antiohia și tot aici revine pentru a da un raport cu privire la lucrarea făcută. Are stabilit un traseu și un scop bine determinat: După câteva zile, Pavel a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem, şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai fac.”… Pavel şi-a ales pe Sila, şi a plecat, după ce a fost încredinţat de fraţi în grija harului Domnului. El a străbătut Siria şi Cilicia, întărind Bisericile (Faptele Apostolilor 15:36,40,41). Traseul pornea din Siria, trecea prin Cilicia, iar scopul era să întărească Bisericile care fuseseră plantate în prima călătorie.
La sfârșitul celei de a treia călătorii misionare, apostolul Pavel le scrie creștinilor din Roma, dezvăluindu-le câteva dintre destinațiile în care dorea să ajungă: Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri, şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi. Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor (Romani 15:23-25). Nu știm sigur dacă a reușit să călătorească în Peninsula Iberică, deoarece a fost arestat la Ierusalim, iar apoi ajunge la întemnițat la Roma, unde stă doi ani, moment cu care se încheie relatarea lui Luca din Faptelor Apostolilor.
Cert este că misiunea lui Pavel, dar și a celorlalți apostoli nu s-a desfășurat în mod haotic, neorganizat, ci după un program bine stabilit. CStPaulu toate acestea, apostolul a fost gata să renunțe la planurile sale atunci când Duhul Sfânt îl călăuzește să meargă într-o altă direcție: Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa. Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!” După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia (Faptele Apostolilor 16:6-10). Descoperim aici un mare adevăr: programul este important în misiune, dar nu mai important decât călăuzirea Duhului Sfânt.
În cuvintele Domnului Isus se observă și o progresie. Misiunea trebuie să înceapă din casa noastră, să continue între vecini, în orașul în care Dumnezeu ne-a așezat, în țara în care locuim și apoi până la marginile pământului. Nu trebuie să așteptăm să terminăm evanghelizarea din casele noastre și apoi să începem între vecini. Și numai după ce vom termina cu câștigarea vecinilor să începem evanghelizarea orașului, a țării și a lumii. Deși vom avea în vedere această progresie, evanghelizarea și misiunea trebuie să se întâmple concomitent.

O biserică ce nu misionează, demisionează (R. Wurmbrand).

Anunțuri
 
Comentarii închise la Misiunea Bisericii (F. A. 1:1-8)

Scris de pe Mai 25, 2009 în Predici

 

Etichete: , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

 
%d blogeri au apreciat asta: