RSS

Paris Reidhead – Zece sicli şi o cămaşă

07 Apr

Am primit ieri prin poștă o broșurică apărută la Editura Perla Suferinței. Am citit-o și cred că merită să o parcurgeți și voi, chiar dacă pare destul de lungă. Textul e foarte motivant!

Iată și mărturia autorului – Paris Reidhead – despre contextul în care acest mesaj a fost transmis:

În mai mult de cincizeci de ani de predicare şi predare, Zece sicli şi o cămaşă este singurul mesaj în privinţa căruia m am simţit constrâns să explic felul în care a ajuns să fie predicat. În mijlocul anilor ‘60, în timpul unei conferinţe de vară a Părtăşiei Bethany, mă pregăteam să vorbesc la o întâlnire biblică dintr-o marţi dimineaţă. Când mă întorceam în cameră după micul dejun pentru a medita şi a mă ruga pentru mesajul din acea dimineaţă, m-am simţit puternic îndemnat să nu rostesc mesajul pe care îl pregătisem pentru sesiunea aceea. În schimb, simţeam că era nevoie de un alt mesaj pe care trebuia să-l transmit.

După rugăciune, mesajul care mi-a venit în minte a fost unul pe care începusem să-l pregătesc pentru lucrarea din biserica New York City, pe care o păstoream pe vremea aceea. Nu aveam notiţele la mine, ci erau într-un dosar, în sertarul biroului meu. Pe masa din cameră era un plic gol pe spatele căruia am scris pasajele biblice pe care urma să le folosesc şi una-două idei pe care mi le-am amintit. Cu plicul acela în Biblie, care însemna Judecători 17, fiind total dependent de Domnul, m-am dus în auditoriu, unde patru cinci sute de oameni aşteptau să audă ceva de la Domnul prin mine. Îmi amintesc că m-am rugat: „În dimineaţa aceasta sunt total dependent de Tine pentru că nu sunt cu adevărat pregătit.” În inima mea, mi se părea că aud răspunsul Lui: „Oare e chiar atât de rău?”

Am rostit mesajul şi am dat o invitaţie. La scurt timp, altarul din faţa auditoriului era plin de oameni zdrobiţi, ce-L căutau pe Dumnezeu. Conferinţa de vară s-a terminat curând şi eu m am întors în New York City şi la slujirea de acolo.

Aproximativ zece ani mai târziu, unul din angajaţii Părtăşiei Bethany se afla în Washington, D.C., unde ne mutasem noi şi de unde slujim şi acum. Iată ce mi-a spus: „Paris, vreau să-ţi spun că Dumnezeu a folosit mesajele tale în repetate rânduri, dar mesajul în sine a fost predicat numai atunci.”

O săptămână sau două mai târziu, Harry Conn din Rockford, Illinois, era în Washington. M-a invitat să luăm cina împreună. În timpul mesei, mi-a spus: „Îmi procur mesajul acela al tău, Zece sicli şi o cămaşă, cu duzinile pentru a-l da oamenilor. Dumnezeu îl foloseşte cu adevărat în vieţilor multora.” I-am răspuns că dacă avea o copie, mi-ar plăcea să mi-o trimită ca să aflu ce anume am spus atunci. În câteva zile, caseta a ajuns.

De vreme ce nu am un casetofon în birou, am pus caseta în reportofonul de pe birou şi am ascultat înregistrarea până la capăt. Elementul distanţei în termenii timpului şi sunetul distorsionat ce venea prin vorbitorul în miniatură, mi-a permis să ascult mesajul fără o conştientizare reală a persoanei care vorbea. Din când în când, îmi venea să exclam: „Exact! Îmi doresc să fi spus asta!”

Apoi, am înţeles că era vocea mea, dar Dumnezeu vorbea prin mine. Mi-am dat seama că într-o marţi dimineaţă în timpul unei conferinţe de vară, Dumnezeu a putut să-Şi facă auzit mesajul datorită neputinţei mele complete şi absolute. Iată-l, exact aşa cum L-a dat Domnul.

coperta45Textul biblic: Judecători 17

Astăzi, aş vrea să vă vorbesc despre Zece sicli de argint şi o cămaşă, temă pe care o găsim în Judecători, capitolul 17. Voi citi capitolul acesta, iar apoi voi da citire la câte un pasaj din capitolele 18 şi 19, aşa încât contextul să fie clar în minţile noastre. Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. Voi vorbi puţin despre context, dacă îmi îngăduiţi. Era o împrejurare în care Amoriţii nu le permiseseră celor din seminţia lui Dan nici un fel de libertate. Le interziseseră accesul în Ierusalim şi îi adunaseră pe muntele Efraim. E trist când oamenii lui Dumnezeu permit lumii să i adune şi să-i pună într-o situaţie stânjenitoare. Aşadar, cei din Dan nu puteau să ajungă la Ierusalim şi vom vedea că de aici vin problemele pe care le vom observa în cele ce urmează.

Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El a zis mamei sale: „Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar în auzul urechilor mele, argintul acesta este în mâinile mele, eu îl luasem.” Şi mamă-sa a zis: „Binecuvântat să fie fiul meu de Domnul!” El a dat înapoi mamei sale cei o mie o sută de sicli de argint, şi mamă-sa a zis: „Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului, ca să fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel ţi-l voi da înapoi.” El a dat argintul înapoi mamei sale. Mamă-sa a luat două sute de sicli de argint şi a dat argintul la argintar, care a făcut din el un chip cioplit şi un chip turnat. Chipurile au fost aduse în casa lui Mica. Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un efod şi terafimi… şi [el] a sfinţit pe unul din fiii lui ca preot. În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. Era un tânăr din Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda; era Levit şi locuia pentru o vreme acolo. Omul acesta a plecat din cetatea Betleemul lui Iuda, să-şi caute o locuinţă potrivită. Urmându-şi drumul, a ajuns în muntele lui Efraim la casa lui Mica. Mica i-a zis: „De unde vii?” El i-a răspuns: „Eu sunt Levit, din Betleemul lui Iuda, şi merg să-mi caut o locuinţă potrivită.” Mica i-a zis: „Rămâi la mine, tu să-mi fii tată şi preot, şi eu îţi voi da zece sicli de argint pe an, hainele de care vei avea nevoie şi mijloace de trai.” Şi Levitul a intrat la el. S-a hotărât astfel să rămână la omul acesta, care a privit pe tânăr ca pe unul din fiii lui. Mica a sfinţit pe Levit şi tânărul acesta i-a slujit ca preot şi a locuit în casa lui. Şi Mica a zis: „Acum ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am ca preot pe Levitul acesta.”

În vremea aceea, nu era împărat în Israel; şi seminţia Daniţilor îşi căuta o moşie ca să se aşeze în ea, căci până în ziua aceea nu-i căzuse la sorţ nici o moştenire în mijlocul seminţiilor lui Israel. Fiii lui Dan au luat dintre ei toţi, din familiile lor, cinci oameni viteji, pe care i-au trimis din Ţorea şi din Eştaol, să iscodească ţara şi s-o cerceteze. Ei le-au zis: „Duceţi-vă şi cercetaţi ţara.” Ei au ajuns în muntele lui Efraim, la casa lui Mica, şi au rămas peste noapte acolo. Când erau aproape de casa lui Mica, au cunoscut glasul tânărului Levit, s-au apropiat şi i-au zis: „Cine te-a adus aici? Ce faci tu în locul acesta? Şi ce ai aici?” El le-a răspuns: „Mica face cutare şi cutare lucru pentru mine, îmi dă o simbrie, şi eu îi sunt preot.” Ei i-au zis: „Întreabă pe Dumnezeu, ca să ştim dacă vom avea noroc în călătoria noastră.” Şi preotul le-a răspuns: „Duceţi-vă în pace; călătoria pe care o faceţi este sub privirea Domnului.” Atunci cei cinci oameni care se duseseră să iscodească ţara Lais, au luat cuvântul şi au zis fraţilor lor: „Ştiţi că în casele acestea este un efod, terafimi, un chip cioplit şi un chip turnat? Vedeţi acum ce aveţi de făcut.” Ei s au abătut pe acolo, au intrat în casa tânărului Levit, în casa lui Mica, şi l-au întrebat de sănătate! Cei şase sute de oameni din fiii lui Dan, încinşi cu armele lor de război, stăteau la intrarea porţii. Şi cei cinci oameni care se duseseră să iscodească ţara, s-au suit şi au intrat în casă; au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, în timp ce preotul era la intrarea porţii cu cei şase sute de oameni, încinşi cu armele lor de război. Când au intrat în casa lui Mica, şi au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, preotul le-a zis: „Ce faceţi?” Ei au răspuns: „Taci, pune-ţi mâna la gură, şi vino cu noi; să ne fii părinte şi preot. Mai bine este să fii preot la casa unui singur om, sau să fii preotul unei seminţii şi unei familii din Israel?” Preotul s-a bucurat în inima lui; a luat efodul, terafimii şi chipul cioplit, şi s-a unit cu ceata poporului. Au pornit iarăşi la drum şi au plecat, punând înaintea lor copiii, vitele şi calabalâcurile.

Levitul

Ei bine, iată istorisirea. Aceasta nu este o parte din istoria actuală a judecătorilor, ci este o colecţie de câteva întâmplări care ne ajută pe noi să vedem condiţiile sociale din acea perioadă în care fiecare om făcea ce era bine în ochii lui, şi când nu era împărat în Israel. Aşadar, înţelegem că Mica nu putea să ajungă la Ierusalim. Şi, probabil că mânat fiind de un fel de motiv evlavios, s-a hotărât să construiască o imitaţie a Templului pe proprietatea sa. Astfel, a construit ceea ce a considerat a fi o clădire potrivită; a făcut uneltele Cortului pentru că acestea făceau parte din accesorii, iar efodul era inclus printre ele. Dar apoi, a adunat şi câteva lucruri de la poporul din jurul lui: terafimii, chipurile pe care Dumnezeu le interzisese.

Dar, vedeţi voi, dorinţa aceasta de a se descurca cât se putea de bine era totuşi în el, aşa că a luat puţin de la lume, puţin de la Israel, puţin din ceea ce fusese revelat de Dumnezeu şi le-a amestecat într-un fel, până când avea ceva ce credea că poate face plăcere Domnului. Şi apoi, desigur, a fost nespus de încântat când un tânăr predicator pribeag a trecut prin Betleemul lui Iuda. Era Levit. Mama lui era din tribul lui Iuda, deşi el era Levit. Prin Moise, Dumnezeu a lăsat libertatea Leviţilor să se căsătorească cu persoane din alte seminţii şi să se alăture altor seminţii.

Aşadar acest tânăr era nemulţumit de viaţa lui – măcar că fiecare Levit era întreţinut. Avea dor de ducă şi-l mâncau călcâiele, aşa că a plecat de acasă să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva mai bun pentru sine decât făcuseră alţii pentru el până atunci. Ştia că a fi Levit era bine, dar trebuiau să existe anumite oportunităţi legate de acest lucru. Aşa că a ajuns la casa lui Mica şi a aşteptat. Acolo a fost invitat înăuntru, apoi a fost rugat să fie preot.

Şi Mica a făcut o înţelegere cu el. I-a spus: Dacă tu vei fi preotul meu, tatăl şi preotul meu, atunci eu îţi voi da zece sicli şi o cămaşă. În Biblie spune: hainele de care vei avea nevoie, dar înţelegeţi că oamenii din zilele acelea purtau ceva ce noi am numi astăzi o haină lungă de mărime mare, un fel de cămaşă de noapte. Nu ştiu dacă era într-adevăr aşa ceva, dar se potriveşte – era ceva de genul acesta. Aşa că i a dat un rând de haine sau un schimb de haine, mâncare şi 10 sicli pe an. Acestea îi ofereau un trai destul de bun, aşa că s-a hotărât să rămână acolo şi să se amestece în idolatria şi în tot ce mai era în casa lui Mica. Dar pe acolo au ajuns şi fiii lui Dan. Ei trebuiau să dea afară amoriţii din ţară, dar acesta era un popor prea greu de învins; aşa că vroiau să găsească pe cineva care era mai uşor de biruit, de dat afară. Au ajuns – aşa după cum am citit – la casa lui Mica. Levitul le-a spus să meargă înainte. Aflăm apoi că ei şi-au dat seama că în Lais erau oameni de felul Sidoniţilor; erau paşnici şi nu îi proteja nimeni. Prin urmare, au socotit că aceasta ar fi o ocazie foarte bună ca să-şi ia ceva pământ pentru ei.

Când au venit cu omul care fusese menit să cucerească zona aceasta, s-au gândit că, din moment ce au găsit teritoriul prin tânărul Levit, ar fi minunat să aibă parte de ajutorul lui. Aşa că au intrat în casa lui Mica şi au luat toate lucrurile pe care le făcuse acesta, lucruri care au costat bani frumoşi, deoarece au dat cel puţin doi sicli numai pe această piesă de mobilier. Aşa că au luat pur şi simplu toate lucrurile, şi le-au însuşit, apoi l-au luat şi pe Levit.

A fost o situaţie grea pentru Mica, dar veţi observa că tânărul Levit a putut să se adapteze la aceasta. E uimitor cât a fost de flexibil şi cât de uşor s-a putut acomoda cu astfel de schimbări, într-un cadru în care era puţin raţionament. Din moment ce a început să vadă că era cu mult mai important să slujească o seminţie decât o singură familie – iar el putea sluji la un număr mai mare de oameni – de ce să vadă dacă este înţelept să facă acest lucru şi de ce să-l justifice? Aşadar, fără nici o remuşcare a putut să accepte şi şi-a pus mâna la gură în timp ce scotea afară mobila din capela mică pe care o construise Mica.

Cu toate acestea, el era un om deştept. Decât să meargă pe front, lucru care-l punea în pericol, sau în spatele frontului, lucru care, de asemenea, îl punea în pericol – eu socotesc că el a fost un om deştept – s-a aşezat exact la mijloc, astfel încât, dacă Mica trimitea pe oricare din slugile sale să-l ia, el era în siguranţă, înconjurat fiind de soldaţi.

Pragmatism

Cum am putea numi noi lucrul acesta şi cum se aplică în generaţia noastră şi în zilele în care trăim? Depăşesc limita bunului simţ dacă vă spun câteva lucruri despre religia utilitaristă, despre un creştinism eficient şi un Dumnezeu folositor? Aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că vremea în care trăim este o vreme în care filozofia predominantă este pragmatismul. Probabil că înţelegeţi ce vreau să spun prin pragmatism. Pragmatismul înseamnă că, dacă funcţionează, este adevărat; dacă ajunge la rezultatul dorit, este bun. Iar testul tuturor practicilor, principiilor, tuturor aşa-numitor adevăruri este acesta: Funcţionează? Funcţionează?

Acum, conform pragmatismului, cele mai mari eşecuri din toate timpurile au fost câţiva bărbaţi pe care Dumnezeu i-a onorat cel mai mult. De exemplu, cu toate că Noe a fost un foarte bun constructor de bărci, ocupaţia sa de bază nu era construirea bărcilor, ci predicarea. Ca şi predicator, el a fost un eşec total. Tot ce avea era soţia şi cei trei copii cu nevestele lor. Şapte convertiri în 120 de ani? Nu ai numi asta eficient, în mod deosebit. Majoritatea bordurilor de misiune ar fi cerut misionarilor să se retragă cu mult înainte. Vreau să spun că, în calitate de constructor de bărci, s-a descurcat destul de bine, dar ca predicator a fost un eşec.

Apoi, întâlnim un alt om care se numea Ieremia. El a fost un predicator mare şi eficient, dar era ineficient dacă luăm în considerare rezultatele. Dacă ar fi să măsurăm statistic cât de mult prospera Ieremia în slujba sa, probabil că ar primi un mare zero, deoarece aflăm că a pierdut oamenii, a pierdut regele, chiar şi asociaţia de misiune a votat împotriva lui şi nu aveau nimic de-a face cu el. Toate au eşuat. Singurul pe care el părea să-l mulţumească era Dumnezeu. Dar în toate celelalte privinţe, era un eşec total.

Apoi, ajungem la un alt Om bine-cunoscut: Domnul Isus Hristos, care a fost un eşec, judecând după toate standardele. El nu a reuşit niciodată să organizeze o biserică sau o denominaţie. Nu a putut niciodată să construiască o şcoală. Nu a reuşit să pună bazele unui bord de misiune. Nu a scris nici o carte. Nu a putut niciodată să aibă vreunul din diversele noastre instrumente sau standarde pe care noi le avem şi care sunt atât de folositoare. Nu sunt deloc sarcastic. Acestea sunt folositoare. Şi Domnul nostru a predicat trei ani, a vindecat şi a hrănit mii de oameni. Totuşi, când toate acestea s-au sfârşit, nu erau decât 120-500 de oameni cărora li S-a putut arăta după înviere. Iar în ziua în care a fost luat, un om i-a spus: Dacă toţi ceilalţi Te părăsesc, eu sunt gata să mor pentru Tine şi când S a uitat la el, i-a spus: Petre, tu nu-ţi cunoşti inima. Te vei lepăda de Mine de trei ori în dimineaţa aceasta, înainte să cânte cocoşul. Aşadar, toţi oamenii L-au părăsit şi au fugit. Şi, potrivit fiecărui standard al generaţiei noastre sau al oricărei alte generaţii, Domnul nostru a fost un eşec remarcabil.

Prin urmare, întrebarea ajunge la forma aceasta: Care este standardul succesului? Şi, potrivit cu ce ne vom judeca vieţile şi lucrările noastre? Iar întrebarea la care îţi vei răspunde este aceasta: „Este Dumnezeu un scop, sau un mijloc?” Trebuie să hotărăşti încă de la începutul vieţii tale de credinţă dacă-L consideri pe Dumnezeu un scop sau un mijloc.

Generaţia noastră este gata să cinstească cu onoruri importante pe oricine este prosper, indiferent dacă persoana a lămurit problema aceasta sau nu. Atâta timp cât el poate să rezolve lucrurile, să îndeplinească slujba, sau, „Funcţionează, nu-i aşa?”, atunci generaţia noastră este gata să spună: „Ei bine, trebuie să iei în considerare lucrul acesta.”

Aşadar, încă de la începutul slujirii, pelerinajului şi umblării noastre, trebuie să ne întrebăm: Vom fi Leviţi care-L slujesc pe Dumnezeu pentru zece sicli şi o cămaşă? Vom sluji oameni, probabil în numele lui Dumnezeu, în loc să-L slujim pe Dumnezeu? Pentru că, deşi acest om era Levit şi făcea activităţi religioase, el căuta un loc, un loc care să-i ofere stimă, acceptare, siguranţă, un loc în care ar fi putut fi un om distins în termenii valorilor ce erau importante pentru el. Tot ce făcuse el în trecut a fost să slujească în activităţi religioase, aşa că trebuia să aibă o slujbă religioasă, iar când a aflat că Mica avea un post, a fost foarte fericit.

A decis că merita zece sicli şi o cămaşă şi era gata să se vândă oricărui om care ar fi dat atât de mult. Dacă ar fi venit cineva şi ar fi dat mai mult, s-ar fi vândut acelei persoane. Însă el şi-a dat valoare şi a socotit că slujba şi activităţile sale religioase nu erau decât un mijloc pentru un scop, şi în mod similar, Dumnezeu era un mijloc pentru un scop.

Umanism

Acum, pentru a înţelege implicaţiile acestui lucru în secolul al XX-lea, trebuie să ne întoarcem cu 150 de ani în urmă, la un conflict care a atacat creştinismul, imediat după marile treziri din America prin Finney. După ce Duhul lui Dumnezeu a fost turnat într-un mod minunat peste anumite porţiuni din ţara noastră, a venit un atac direct asupra credinţei noastre în Europa, care se afla sub critica superioară. Darwin şi-a postulat teoria evoluţiei. Anumiţi filozofi au adaptat această teorie la filozofiile lor, iar teologii au aplicat-o la Scriptură. Aşadar, în jurul anului 1850 puteai marca deschiderea unui atac frontal asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Satan L-a atacat mereu cu subtilitate, dar atunci sosise vremea pentru un atac direct asupra Cărţii, asupra Bisericii. Voltaire a putut afirma că va ajunge să vadă Biblia doar o amintire, aşezată numai în muzee, fiind total distrusă de argumentele prezentate cu atâta putere împotriva ei.

Ei bine, care a fost efectul acestui lucru? Filozofia zilelor noastre a devenit umanismul, iar acest cuvânt îl putem defini astfel: umanismul este o afirmaţie filozofică ce declară că scopul tuturor lucrurilor este fericirea omului, că motivul existenţei este fericirea omului.

Conform umanismului, mântuirea nu este decât un mod de a avea cât mai multă fericire în viaţă. Dacă eşti influenţat de cineva ca Nietzsche care spune că singura satisfacţie reală în viaţă este puterea, şi că puterea este justificarea ei proprie – că, până la urmă, lumea este o junglă şi prin urmare, aceasta este la latitudinea omului care ar fi fericit să devină puternic prin orice mijloace pe care le poate folosi; pentru că numai în poziţia de ascendenţă, sau după cum am văzut, numai în adorarea lui Molech – poate fi un om fericit.

Acest lucru ar produce la timpul potrivit, un Hitler care ar lua filozofia lui Nietzsche drept principii de activitate, de acţionare şi drept călăuză, şi ar spune oamenilor săi că sunt meniţi să conducă lumea. Aşa că orice mijloace care pot fi folosite pentru a obţine lucrul acesta reprezintă salvarea noastră.

Altcineva se întoarce şi spune: „Ei bine, eu nu sunt de acord cu aceasta. Scopul vieţii este fericirea, şi fericirea nu vine ca urmare a autorităţii asupra oamenilor. Aceasta vine din experienţa senzuală.” Acesta este tipul de existenţialism ce caracterizează Franţa de astăzi, şi care a dat naştere la generaţia Beat (Beat Generation) în America şi la senzualitate vulgară în ţara noastră. Acest existenţialism spune că din moment ce omul este, în principal, un animal glandular ale cărui momente de extaz vin în urma folosirii glandelor sale, mântuirea constă pur şi simplu în găsirea mijlocului cel mai dezirabil pentru satisfacerea acestei părţi a unei persoane. Aşadar, acesta a devenit efectul umanismului – scopul întregii existenţe este fericirea omului.

Apoi, John Dewey, un filosof american care a influenţat educaţia, a fost în stare să convingă profesorii că nu există standarde absolute, iar copiii nu ar trebui să fie aduşi la un anumit standard şi că, scopul educaţiei este pur şi simplu, acela de a permite copilului să se manifeste, să-şi dezvolte aptitudinile şi să-şi găsească fericirea în faptul de a fi ceea ce vrea el să fie. Prin urmare, am avut anarhie culturală, când fiecare om făcea ce credea că este bine în ochii lui şi când nu era nici un Dumnezeu care să stăpânească este noi. Potrivit spuselor lor, Biblia fusese desconsiderată, dezaprobată şi respinsă. Dumnezeu fusese detronat – El nu exista. Nu avea o relaţie personală cu oamenii, în mod individual. Isus Hristos era fie un mit, fie doar un om – aşa învăţau ei; prin urmare, unicul scop al trăirii fericite este ca persoana să-şi stabilească standardele fericirii sale şi să le interpreteze.

Liberal, fundamentalist sau… nici unul?

Prin urmare, religia trebuia să existe deoarece mulţi oameni trăiau de pe urma ei; aşa că au fost nevoiţi să găsească o cale prin care să şi justifice traiul. Întorcându-ne la acea perioadă, în 1850 biserica s-a divizat în două grupuri. Primul grup era reprezentat de liberali, care au acceptat filozofia umanismului şi care au încercat să găsească o legătură spunând ceva de genul acesta generaţiei lor: „Nu ştim dacă există un cer. Nu ştim dacă există un iad. Dar ştim că trebuie să trăieşti 70 de ani. Şi ştim că poezia, gândurile înalte şi aspiraţiile nobile ne pot aduce multe beneficii. Aşadar, este important ca voi să veniţi la biserică duminică, pentru a putea citi poezie şi pentru a vă putea oferi câteva zicale scurte, axiome şi reguli după care să vă ghidaţi viaţa. Nu vă putem spune nimic despre ce se va întâmpla după moarte, dar iată ce vă vom spune: dacă veţi veni în fiecare săptămână, dacă veţi plăti, dacă veţi da o mână de ajutor şi veţi sta cu noi, vom pune arcuri la trăsurile voastre, iar călătoria voastră va fi mai confortabilă. Deci nu vă putem garanta nimic cu privire la ceea ce se va întâmpla după moarte, dar vă spunem că dacă veţi veni cu noi, vă vom face mai fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă.”

Astfel, aceasta a devenit esenţa liberalismului. Nu trebuie decât să încerci să pui puţin zahăr în cafeaua amară a călătoriei şi să o îndulceşti pentru un timp. Atât a avut de spus.

Ei bine, filozofia acestei atmosfere este umanismul; scopul suprem al existenţei este fericirea omului.

Mai există şi un alt grup de oameni care s-au simţit ofensaţi de liberali. Aceştia sunt cei din care fac şi eu parte, fundamentaliştii, care spun: „Credem în insuflarea Scripturii. Credem în dumnezeirea lui Isus Hristos. Credem în existenţa iadului şi a raiului. Credem în moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos.”

paris_200pxwAmintiţi-vă că atmosfera este cea a umanismului, care afirmă că scopul suprem al existenţei este fericirea omului. Iar umanismul este ca duhoarea ce iese dintr-o groapă – pătrunde peste tot. Umanismul este ca o infecţie, ca o epidemie. Pur şi simplu se infiltrează peste tot. Aşadar nu a trecut mult timp până când fundamentaliştii s-au cunoscut între ei pe baza acestei mărturisiri de credinţă. Majoritatea dintre ei erau oameni care se întâlniseră cu Dumnezeu. Dar vedeţi voi, la scurt timp aceştia au spus: „Acestea sunt lucrurile care ne definesc ca fundamentalişti”, iar generaţia următoare a spus: „Acesta este modul prin care devenim fundamentalişti: Crede în insuflarea Scripturii! Crede în dumnezeirea lui Hristos! Crede în moartea, îngroparea şi învierea Lui! Şi astfel, devii fundamentalist.” Nu după mult timp, s-a ajuns la generaţia noastră în care planul de mântuire însemna să-ţi dai acordul intelectual la câteva principii de doctrină. Iar o persoană era considerată creştină dacă putea răspunde cu „Îhî” la vreo 4-5 întrebări. Şi dacă ştia unde să răspundă „Îhî”, cineva îl bătea uşor pe spate, îi strângea mana, îi zâmbea prietenos şi-l asigura: „Frate, eşti salvat.”

Aşadar, se ajunsese atât de jos încât mântuirea nu era decât un consimţământ dat la o formulă sau la un plan. Iar scopul mântuirii era fericirea omului, pentru că umanismul se infiltrase. Dacă ar fi să analizăm fundamentalismul în contrast cu liberalismul, care a apărut cu 100 de ani în urmă – nu spun date exacte – am putea observa următorul lucru: liberalii spun că scopul religiei este să facă omul fericit în timpul vieţii, iar fundamentaliştii spun că scopul religiei este să facă omul fericit după moarte. Dar, din nou, scopul religiei în totalitate era proclamat ca fiind fericirea omului.

Liberalii spun: „Prin schimbare socială şi ordine politică, vom elimina mahalalele, vom suprima alcoolismul şi vom rezolva problema viciilor şi a sărăciei. Vom aduce cerul pe pământ şi vă vom face fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă. Nu ştim nimic din ce se va întâmpla după aceea, dar vrem să fiţi fericiţi cât trăiţi.” Au continuat să facă lucrul acesta doar ca să ajungă să sufere un şoc îngrozitor în Primul Război Mondial, iar în al doilea Război Mondial, să se clatine din temelii, deoarece păreau să se îndrepte cu repeziciune spre nicăieri.

Apoi, în mod similar, fundamentaliştii s-au dat pe aceeaşi lungime de undă cu umanismul, până acolo încât s-a ajuns la ceva de genul acesta: „Acceptă L pe Isus pentru a putea ajunge în cer. Doar nu vrei să mergi în iadul plin de flăcări, un loc dezgustător şi murdar, atâta timp cât există un cer minunat acolo sus. Vino la Isus, pentru a putea merge în cer.”

Iar chemarea poate deveni la fel de egoistă ca hotărârea câtorva oameni care stau într-o cafenea şi se hotărăsc să meargă să jefuiască o bancă, ca să obţină ceva pe nimic. Există o modalitate de a da o invitaţie păcătoşilor care, în urechile tuturor sună ca un complot de a lua câştigul de sâmbătă seară a unui proprietar de benzinărie, fără a lucra pentru el. Umanismul, cred eu, este infecţia cea mai dezastruoasă şi mortală din toate infecţiile filozofiei, care s-a furişat printre gratii şi s-a ridicat deasupra gropii iadului. S-a infiltrat atât de mult în religia noastră. Şi este într-un contrast total şi desăvârşit cu creştinismul! Din păcate, rareori este văzut.

Şi aici observăm că Mica vrea să aibă o capelă mică, un preot, vrea să aibă rugăciuni şi jertfe, pentru că „ştiu că Domnul îmi va face bine” (Judecători 17:13). Dar lucrul acesta e egoism! E păcat! Levitul trece pe acolo şi se nimereşte cum nu se poate mai bine, căci el îşi căuta un loc. Vrea 10 sicli, o cămaşă şi hrana de care are nevoie. Prin urmare, pentru ca el să poată avea ce-şi dorea şi Mica să aibă ce vroia, îl vând pe Dumnezeu pe zece sicli şi o cămaşă.

Aceasta e înşelăciunea secolelor!!! Este şi înşelăciunea în care trăim şi nu văd cum ar putea Dumnezeu să ne trezească, dacă nu ne întoarcem la creştinism, care este în contrast total şi direct cu umanismul urât mirositor care se săvârşeşte în generaţia noastră, în numele lui Hristos.

Mă tem că a ajuns aşa de subtil încât se infiltrează oriunde. Ce este acesta? Iată esenţa: acest postulat filozofic care afirmă că scopul existenţei este fericirea omului a fost într-un fel îmbrăcat cu termeni evanghelici şi cu doctrine biblice până când Dumnezeu… domneşte în cer pentru fericirea omului, Isus Hristos S-a întrupat pentru fericirea omului, îngerii există pentru fericirea omului… Toate lucrurile există pentru fericirea omului! Iar eu vă spun că acesta nu este creştinism!!

Oare nu este omul fericit? Şi nu a intenţionat Dumnezeu să facă omul fericit? Ba da. Dar acesta este produsul secundar, nu produsul primar!

Respect pentru viaţă

Albert Schweitzer, un om bun, foarte admirat de gânditorii nesiguri din zilele noastre, a trăit mulţi ani în Congo, Africa de est. Este un om sclipitor, filozof, doctor, muzician, compozitor. Dar nu ar trebui numit niciodată creştin. El nu-L priveşte pe Hristos ca având vreo relevanţă pentru filozofia sau viaţa lui. E umanist.

Sportul favorit al oficialilor guvernului belgian care erau buni trăgători, era împuşcarea crocodililor de pe puntea unui vas, pe râul Congo. Ţineau evidenţa cu ajutorul unei sfori înnodate în jurul ţevilor de puşcă, socotind numărul crocodililor ucişi. Schweitzer a fost pe drept îngrozit de sportul lor revoltător. A judecat lucrul acesta ca fiind o colosală risipă de viaţă. Din aceste experienţe, Schweitzer şi-a cules esenţa filozofiei sale, rezumată în aceste cuvinte: respect pentru viaţă. Viaţă de crocodil… viaţă de om… şi pentru alte feluri de viaţă. Dr. Schweitzer era atât de convins de respectul pentru viaţă încât nu îi plăcea să-şi sterilizeze instrumentele chirurgicale. Avea cel mai murdar cabinet medical din Africa. Bacteriile au viaţă şi nu trebuie distruse.

George Klein, un misionar veteran al Misiunii generale din Africa de Sud, locuia la aproximativ 90 de km de cabinetul doctorului Schweitzer. George era un organist realizat şi se ocupa şi cu reparatul orgilor. Dr. Schweitzer l-a rugat să vină la cabinet pentru a-i verifica orga stricată, ce-i fusese donată de un prieten din Germania. George s-a dus să-l vadă pe priceputul doctor.

−George, crezi că ai putea să-mi repari orga?

−O să încerc, a răspuns el.

George a ridicat placajul din spate şi, spre uimirea lui, a descoperit un cuib imens de gândaci de bucătărie. Cu o râvnă şi un entuziasm caracteristic, american, George a început să calce în picioare gândacii, ca să nu lase nici unul să scape. Doctorul şi-a ieşit din fire – părul îi stătea mai drept decât în ultima vreme – şi, din pricina mâniei, a strigat:

−Opreşte-te acum!

Şi George i-a spus:

−De ce? Ei îţi distrug orga.

Doctorul i-a răspuns:

−E în regulă. Ei n-au făcut decât să fie credincioşi naturii lor. Nu-i poţi omorî.

Apoi, unul din băieţi a intrat şi a spus:

−E în regulă, domule Klein.

Şi s-a apropiat foarte încet, i-a luat şi i-a pus într-un săculeţ, pe care l-a strâns la gură, iar apoi a dus gândacii în junglă şi le-a dat drumul.

Iată un om care a crezut în filozofia lui – respectul pentru viaţă; era total dedicat acesteia! Extrem de consecvent! Chiar şi când era vorba de un gândac sau un microb. Vedeţi? Acesta este umanism. Aceasta este consecvenţă. Vă întreb acum care este filozofia misiunilor? Care este filozofia evanghelizării? Care este filozofia unui creştin?

Dacă întrebaţi de ce m-am dus în Africa, vă voi răspunde că m-am dus, în primul rând, pentru a îmbunătăţi dreptatea lui Dumnezeu. Nu consideram că este drept ca cineva să se ducă în iad fără a avea măcar o şansă de a fi mântuit. Aşa că am plecat cu gândul de a oferi bieţilor păcătoşi o şansă de a merge în cer. Nu am exprimat acest lucru în multe cuvinte, dar dacă veţi analiza ceea ce tocmai v-am spus, ştiţi ce este acesta? Umanism. Eu pur şi simplu foloseam resursele lui Isus Hristos ca mijloc de a îmbunătăţi condiţiile umane de mizerie şi suferinţă.

Iar când am ajuns în Africa, mi-am dat seama că ei nu erau nişte bieţi păgâni neştiutori care alergau de colo-colo prin junglă, căutând pe cineva care să le spună cum să ajungă în cer. Erau monştri ai nelegiuirii!!! Trăiau într o sfidare absolută şi totală, având mai multă cunoştinţă despre Dumnezeu decât mi-aş fi imaginat eu vreodată!

Meritau Iadul!! Pentru că refuzau categoric să umble în lumina conştiinţei lor, a legii scrise în inima lor, în lumina mărturiei naturii şi a adevărului pe care-l cunoşteau! Când am aflat acest lucru, vă spun sincer că am fost atât de supărat pe Dumnezeu, încât odată I-am spus în rugăciune: „Ce mare lucru ai mai făcut pentru mine trimiţându-mă acolo pentru a ajunge la aceşti oameni care aşteptau să li se spună cum să ajungă în cer!!!” Când am ajuns acolo, am aflat că ei ştiau despre cer, dar nu vroiau să meargă acolo, că îşi iubeau păcatul şi vroiau să rămână în el.

M-am dus acolo motivat fiind de umanism. Văzusem fotografii cu leproşi, cu oameni loviţi de ulcer, fotografii cu înmormântări ale indigenilor şi nu am vrut ca semenii mei umani să sufere în iad pentru veşnicie, după o asemenea existenţă mizerabilă pe pământ. Dar tocmai acolo, în Africa, Dumnezeu a început să spargă acest înveliş al umanismului. În acea zi, stând în dormitor cu uşa încuiată, m-am luptat cu Dumnezeu. Pentru că aici am început să înţeleg că oamenii pe care-i credeam neştiutori şi doritori să afle cum să ajungă în cer, care spuneau: „Să vină cineva să ne înveţe”, de fapt nici măcar nu-şi făceau timp să vină să vorbească cu mine sau cu altcineva. Nu aveau nici un interes pentru Biblie sau pentru Hristos; îşi iubeau păcatul şi vroiau să meargă mai departe în el. Atunci, am ajuns în momentul în care am simţit că totul era o ipocrizie şi o batjocură; am simţit că fusesem înşelat. Şi am vrut să mă întorc acasă.

Acolo în dormitor, fiind singur, pe când Îi spuneam cu sinceritate lui Dumnezeu ceea ce simţeam în inima mea, mi s-a părut că L-am auzit spunând: „Într-adevăr, oare nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ? Păgânii sunt pierduţi şi vor merge în iad, nu din cauză că nu au auzit Evanghelia. Vor merge în iad pentru că sunt păcătoşi care-şi iubesc păcatul! Şi pentru că merită Iadul. Dar, Eu nu te-am trimis aici pentru ei, nu te-am trimis de dragul lor.”

Şi am auzit, mai clar ca niciodată, deşi nu era o voce fizică, ci ecoul adevărului tuturor veacurilor care-şi găsea calea către o inimă deschisă. L-am auzit pe Dumnezeu spunând inimii mele: „Nu te-am trimis în Africa de dragul păgânilor. Te-am trimis în Africa de dragul Meu. Ei merită Iadul! Dar Eu îi iubesc!!! Şi am îndurat agoniile iadului pentru ei!!! Nu te-am trimis acolo pentru ei!!! Te-am trimis acolo pentru Mine! Nu merit Eu răsplata suferinţelor Mele? Nu-i merit Eu pe cei pentru care am murit?”

Aceste cuvinte au transformat totul, au schimbat totul şi au îndreptat totul. Iar eu nu mai lucram pentru Mica, pentru zece sicli de argint şi o cămaşă, ci eram în slujba Dumnezeului adevărat. Mă aflam acolo nu de dragul păgânilor, ci de dragul Mântuitorului care a îndurat agoniile iadului pentru păgânii care le meritau. Lui I se cuvenea să-i aibă pe aceştia, căci murise pentru ei.

Înţelegeţi? Daţi-mi voie să rezum. Creştinismul spune: „Scopul întregii existenţe este slava lui Dumnezeu.” Umanismul spune: „Scopul întregii existenţe este fericirea omului.” Una din aceasta s-a născut în iad – zeificarea omului, iar cealaltă s-a născut în cer – glorificarea lui Dumnezeu. Una este reprezentată de Levitul care îl slujeşte pe Mica, iar cealaltă de o inimă nevrednică ce-L slujeşte pe Dumnezeul cel viu, deoarece aceasta este cea mai înaltă onoare din univers.

Dar tu?

Tu unde te găseşti? De ce te-ai pocăit? Aş vrea să mai văd oameni pocăindu-se în termeni biblici. George Whitefield a cunoscut lucrul acesta. Stătea pe strada Boston Common şi vorbea în faţa a 20 000 de oameni: „Ascultaţi păcătoşilor, voi sunteţi monştri, monştri ai nelegiuirii! Voi meritaţi iadul! Şi cea mai groaznică nelegiuire, este că, în timp ce săvârşeaţi nelegiuirea, nu aţi avut harul minunat de a vedea ce făceaţi.” Le-a spus: „Dacă nu veţi plânge pentru păcatele voastre şi pentru nelegiuirile voastre comise împotriva unui Dumnezeu sfânt, atunci George Whitefield va plânge pentru voi!” Omul acesta îşi întorcea capul şi apoi plângea cu suspine, ca un copil. De ce? Pentru că erau în pericolul iadului? Nu, ci pentru că ei erau monştri ai nelegiuirii, care nici măcar nu-şi văzuseră păcatul şi cărora nu le păsa de nelegiuirile lor.

Observaţi diferenţa? Observaţi diferenţa? Diferenţa este că cineva tremură, speriat că, în Iad va avea parte de suferinţă. Dar el nu şi-a simţit monstruozitatea vinovăţiei!!! Nu a simţit monstruozitatea nelegiuirilor lui!!! Nu a simţit insulta pe care a adus-o la adresa Dumnezeirii!!! El tremură doar pentru că pielea lui e pe cale de a fi pârlită. Îi este frică şi vă spun că, deşi teama face o treabă bună în a ne pregăti pentru har, nu trebuie să ne oprim la ea. Duhul Sfânt nu se opreşte la ea. Acesta e motivul pentru care oamenii nu-L pot primi pe Hristos într-un mod mântuitor, dacă nu s-au pocăit mai întâi. Şi nimeni nu se poate pocăi până când nu a fost convins. Convingerea este lucrarea Duhului Sfânt care-l ajută pe păcătos să vadă …că este un nelegiuit înaintea lui Dumnezeu, că merită toată mânia lui Dumnezeu. Şi că, dacă Dumnezeu l-ar trimite în cel mai adânc colţ al iadului pentru totdeauna şi pentru încă zece veşnicii, ar merita asta! Şi încă de o sută de ori mai mult. Pentru că el şi-a văzut nelegiuirile!

Predicatorii

Iată diferenţa dintre predicile secolului al XX lea şi cele ale lui John Wesley, din secolul al XVIII-lea. Wesley a fost un predicator al neprihănirii, care înălţa sfinţenia lui Dumnezeu în predicile sale de două sau trei ore, ţinute în aer liber. Zăbovea asupra Legii şi asupra lui Dumnezeu, asupra dreptăţii Lui şi a înţelepciunii cerinţelor Sale. Le descria păcătoşilor monstruozitatea nelegiuirilor lor, răzvrătirea lor făţişă, trădarea şi anarhia lor. Puterea lui Dumnezeu se cobora în aşa măsură peste congregaţie, încât oamenii cădeau la pământ, total inconştienţi! Avuseseră o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu şi văzuseră monstruozitatea păcatelor lor. Duhul lui Dumnezeu penetrase minţile şi inimile lor.

Astfel de lucruri s-au întâmplat şi în America, în secolul al XVIII-lea la Universitatea Yale pe vremea lui John Wesley Redfield.

Se ţineau întâlniri de evanghelizare în amfiteatrul Universităţii Yale. Poliţiştii care controlau mulţimile fuseseră avertizaţi să facă deosebirea între beţivii obişnuiţi, a căror răsuflare ce mirosea a alcool îi trăda (şi care erau închişi pentru beţie) şi cei care erau loviţi de Dumnezeu, diagnosticaţi ca având „boala lui Redfield”. Aceştia erau duşi într-un loc liniştit până când îşi veneau în fire. Vieţile erau transformate. Beţivii nu mai beau; oamenii violenţi se schimbau; cei imorali renunţau la imoralitatea lor. Hoţii se căiau şi dădeau înapoi ce furaseră. Bărbaţii şi femeile văzuseră sfinţenia lui Dumnezeu şi monstruozitatea păcatului lor. Duhul lui Dumnezeu îi făcea să cadă în inconştienţă din pricina greutăţii vinii lor. Cumva, în revărsarea puterii lui Dumnezeu, păcătoşii se pocăiau de păcatele lor, se întorceau la Hristos şi erau mântuiţi.

Diferenţa!

Dar era o diferenţă! Nu se încerca să se convingă un om bun că avea de-a face cu un Dumnezeu rău! Ci că oamenii răi meritau mânia unui Dumnezeu bun! Iar consecinţa acestui fapt era pocăinţa, care duce la credinţă şi la viaţă.

Dragi prieteni, există un singur motiv, un singur motiv pentru care un păcătos să se pocăiască şi acela este că Isus Hristos merită închinarea, adorarea, dragostea şi ascultarea inimii lui. Nu pentru că va merge în cer. Prietene drag, dacă singurul motiv pentru care te-ai pocăit a fost să scapi de iad, atunci nu eşti decât un levit care slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă! Atâta tot! Încerci să-L slujeşti pe Dumnezeu pentru că El îţi va face bine! Dar o inimă pocăită este una care a văzut ceva din imensitatea nelegiuirii de a se juca de-a dumnezeul şi de a refuza Dumnezeului drept şi neprihănit, închinarea şi ascultarea pe care le merită!

De ce trebuie să se pocăiască un păcătos? Pentru că Dumnezeu merită ascultarea şi dragostea pe care acesta a refuzat să I le dea. Nu pentru ca el să meargă în cer. Dacă singurul motiv pentru care se pocăieşte este ca să meargă în cer, atunci el doar încearcă să facă o înţelegere sau un târg cu Dumnezeu.

De ce trebuie ca un păcătos să renunţe la toate păcatele sale? De ce ar trebui provocat să facă asta? De ce trebuie să facă restituiri când vine la Hristos? Deoarece Dumnezeu merită ascultarea pe care o cere!!!

Am discutat cu oameni care nu aveau nici o siguranţă că păcatele le erau iertate. Ei vroiau să se simtă în siguranţă, înainte de a fi gata să se predea cu totul lui Hristos. Însă eu cred că singurii oameni despre care Dumnezeu mărturiseşte prin Duhul Său, şi care sunt născuţi din El, sunt aceia care, fie că o spun, fie că nu, vin la Isus Hristos şi spun ceva de felul acesta: „Doamne Isuse, Te voi asculta, Te voi iubi, Te voi sluji şi voi face ceea ce vrei Tu atâta timp cât trăiesc, chiar dacă voi merge în iad la sfârşitul călătoriei mele, doar pentru că Tu eşti vrednic să fii iubit, ascultat şi slujit, iar eu nu încerc să ajung la o înţelegere cu Tine!”

Observaţi diferenţa? Observaţi diferenţa dintre un Levit care slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă, sau un Mica ce construieşte o capelă pentru ca Dumnezeu să-i facă bine şi cineva care se pocăieşte pentru gloria lui Dumnezeu?

De ce trebuie să vină un om la cruce? De ce să îmbrăţişeze moartea împreună cu Hristos? De ce să meargă în identificare cu Hristos la cruce, în mormânt şi apoi să învieze? Vă voi spune eu de ce! Pentru că este singura cale prin care Dumnezeu poate să primească glorie dintr-o fiinţă umană!!! Dacă răspundeţi: pentru că acel om va avea parte de bucurie, pace, binecuvântare, propăşire sau faimă, nu sunteţi decât un Levit care slujeşte pentru zece sicli şi o cămaşă.

parisDragă tinere, există un singur motiv pentru care să mergi la cruce. Şi acesta este faptul că, dacă tu nu ai ajuns la unire cu Hristos în moarte, îl jefuieşti pe Fiul lui Dumnezeu de slava pe care Şi-o poate lua din viaţa ta. Căci nici o făptură nu se va făli înaintea Sa. Şi până când nu înţelegi lucrarea de sfinţire a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care te duce la unire cu Hristos în moarte, îngropare şi înviere, trebuie să slujeşti cu ceea ce ai, şi tot ce ai este sub sentinţa morţii: personalitate umană, natură umană, putere şi energie umană. Iar Dumnezeu nu va primi deloc glorie din acestea!

Aşa că motivul pentru a merge la cruce nu este acela că s-ar putea să ai biruinţă. Vei avea biruinţă. Motivul nu este că s-ar putea să ai bucurie. Vei avea bucurie. Însă motivul pentru ca tu să îmbrăţişezi crucea şi să stăruieşti până când ştii că poţi mărturisi împreună cu Pavel: Am fost răstignit (Galateni 2:20), nu este ceea ce poţi primi tu din asta, ci ceea ce El va primi, pentru gloria lui Dumnezeu.

În aceeaşi ordine de idei, de ce să stăruieşti să cunoşti plinătatea Duhului Sfânt? De ce să stăruieşti să cunoşti plinătatea lui Hristos? Îţi voi spune eu de ce. Deoarece singurul mod posibil prin care Isus Hristos va primi glorie dintr-o viaţă pe care El a răscumpărat-o cu sângele Său preţios, este atunci când El poate umple acea viaţă cu prezenţa Sa şi poate trăi în tine prin viaţa Sa.

Esenţa credinţei noastre nu stă în faptul că noi trebuie să ne facem datoria asemenea unui Levit care era angajat pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Nu, nu. Esenţa credinţei noastre stă în faptul că am ajuns în punctul în care am ştiut că nu puteam face nimic, şi tot ce am putut face a fost să ne aducem vasul şi să spunem: „Doamne Isuse, Tu va trebui să-l umpli. Şi tot ce se va face, va trebui făcut prin Tine şi pentru Tine.” Dar, oh, cunosc aşa de mulţi oameni care vor să cunoască plinătatea lui Dumnezeu, pentru a se folosi de Dumnezeu.

Puterea Duhului

Un tânăr predicator a venit la mine în Huntington, Virginia de Vest, şi mi-a spus:

−Frate Reidhead, am o biserică extraordinară. Am un program de şcoală duminicală minunat, o emisiune la un radio creştin, care prosperă. Dar simt o nevoie personală, şi o lipsă; am nevoie să fiu botezat cu Duhul Sfânt, am nevoie să fiu umplut cu Duhul. Şi cineva mi-a spus că Dumnezeu a făcut ceva pentru tine. Şi m-am gândit că ai putea să mă ajuţi.

M-am uitat la omul acesta, şi ştiţi cum arăta? Ca mine. Exact ca mine. Am văzut în el tot ce era şi în mine. Aţi crezut că urma să spun ca mine puţin mai înainte? Nu, ascultă, inimă dragă: dacă te-ai văzut vreodată pe tine însuţi, ştii că nu vei putea fi niciodată altceva decât ceea ce eşti. Pentru că în mine, în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18). Omul acesta arăta ca mine.

Era ca un tip de la volanul unui Cadillac, care spune celui de la benzinărie:

−Amice, fă-i plinul cu cel mai bun octan pe care-l ai.

Ei bine, aşa arăta – vroia putere pentru programele sale. Dumnezeu nu va fi un mijloc pentru scopurile niciunui om.

I-am răspuns:

−Îmi pare foarte rău, dar nu cred că te pot ajuta.

Şi m-a întrebat:

−De ce?

−Nu cred că eşti pregătit. Imaginează-te la volanul unui Cadillac. Mi-ai vorbit de programele tale, de radio, de şcoala ta duminicală şi de biserica ta. Te-ai descurcat minunat fără puterea Duhului Sfânt.

Un creştin chinez a fost întrebat când s-a întors înapoi în China:

−Ce te-a impresionat cel mai mult în America?

El a spus:

−Lucrurile extraordinare pe care americanii le pot realiza fără Dumnezeu. Iar el (tânărul predicator) realizase foarte multe, fără Dumnezeu. Acum, el vroia un fel de putere pentru a-şi putea împlini scopurile chiar şi mai departe.

I-am spus:

−Nu, nu. Tu stai la volan şi-I spui lui Dumnezeu: „Dă-mi putere să merg mai departe”, dar nu merge aşa; tu trebuie să te dai la o parte.

Dar îl cunoşteam pe acest nenorocit, pentru că mă cunoşteam pe mine. I-am spus:

−Nu, niciodată nu va merge aşa. Trebuie să treci pe bancheta din spate.

Şi îl puteam vedea cum se întinde şi apucă volanul. I-am spus:

−Nu, nu e suficient să stai pe bancheta din spate. Înainte ca Dumnezeu să facă ceva pentru tine, ştii ce trebuie să faci?

Iar el m-a întrebat:

−Ce?

−Trebuie să ieşi din maşină, să scoţi cheia din contact, să deschizi portbagajul, să înmânezi cheile Domnului Isus, să intri apoi în portbagaj, să îl închizi şi să şopteşti prin gaura cheii: „Doamne, umple-o Tu cu tot ceea ce vrei Tu şi condu Tu, de acum încolo depinde de Tine.”

Acesta este motivul pentru care mulţi oameni nu intră în plinătatea lui Hristos: vor să devină Leviţi cu 10 sicli de argint şi o cămaşă. L au slujit pe Mica, dar consideră că dacă ar avea puterea Duhului Sfânt, ar putea sluji seminţiei lui Dan.

Niciodată nu va merge aşa, niciodată. Există un singur motiv pentru care Dumnezeu are nevoie de tine, şi acesta este de a te aduce în punctul în care, în pocăinţă, să fii graţiat pentru gloria Lui. În biruinţă, să fii dus în punctul morţii, pentru ca El să poată domni. Şi în plinătate, Isus Hristos să poată trăi şi umbla în tine.

Atitudinea ta este aceea a Domnului Însuşi care a spus: Nu pot face nimic de la Mine însumi (Ioan 8:28). Nu pot să vorbesc de la mine. Nu fac planuri pentru mine. Singurul motiv pentru care exist este slava lui Dumnezeu în Isus Hristos.

Dacă v-aş spune: „Veniţi să primiţi mântuirea pentru a ajunge în cer; veniţi la cruce pentru a avea bucurie şi biruinţă; veniţi să primiţi plinătatea Duhului ca să fiţi satisfăcuţi”, aş cădea în capcana umanismului.

Prietene drag, dacă eşti aici fără Hristos, vino la Isus Hristos şi slujeşte-L cât vei trăi, chiar dacă vei merge în iad la sfârşit, pentru că El este vrednic!

Prietene creştin, te îndemn să vii la cruce, şi să I te alături, unindu-te cu El în moarte, şi să experimentezi tot ce înseamnă moartea faţă de sine, pentru ca El să primească slavă. Dragă creştine, dacă nu cunoşti plinătatea Duhului Sfânt, vino şi adu ţi trupul ca o jertfă vie şi lasă-L să te umple pentru ca El să-Şi împlinească în tine pe deplin scopul pentru care a venit şi să-Şi ia slava din viaţa ta.

Nu este vorba de ceea ce vei obţine tu din Dumnezeu, ci de ceea ce El va obţine din tine.

Haideţi să punem capăt odată pentru totdeauna, creştinismului utilitarist care-L consideră pe Dumnezeu un mijloc, în loc de un scop glorios – după cum este El. Haideţi să demisionăm, haideţi să-i spunem lui Mica că am terminat-o. Nu vom mai fi preoţii lui care slujesc pentru zece sicli şi o cămaşă. Haideţi să-i spunem seminţiei lui Dan că am terminat-o. Şi haideţi să venim şi să ne prosternăm la picioarele Fiului lui Dumnezeu, străpuns de cuie, şi să-I spunem că Îl vom asculta, Îl vom iubi şi Îl vom sluji atâta timp cât trăim pentru că El este vrednic!

Mielul care a fost junghiat

Spre sfârşitul anilor 1700, doi tineri moravieni au auzit despre o insulă din Indiile Occidentale, unde un proprietar ateu britanic avea între două şi trei mii de sclavi. Proprietarul acesta a spus: „Pe insula mea nu va sta niciodată vreun predicator sau preot. Dacă e naufragiat, îl vom ţine separat într-o casă până ce va trebui să plece, dar niciodată nu va vorbi vreunuia dintre noi despre Dumnezeu. M-am săturat de toată absurditatea asta.” Trei mii de sclavi din junglele Africii au fost aduşi pe o insulă din Atlantic, unde trebuiau să trăiască şi să moară fără a auzi de Hristos.

Aceşti tineri, care aveau puţin peste 20 de ani, au auzit de starea lor nenorocită. Şi-au vândut trupurile acestui colonist britanic, pentru preţul standard care se dă pe un sclav de sex masculin, şi au folosit banii primiţi pe vânzarea lor pentru a cumpăra trecerea în Indiile Occidentale. Acest colonist ateu mizerabil nici măcar nu îi transporta. Moravienii din Herrenhut au venit să i vadă pe aceşti doi tineri plecând, care urmau să nu se mai întoarcă vreodată, întrucât se vânduseră unei vieţi întregi de sclavie. Ca membri ai comunităţii de sclavi, aveau să poarte mărturie – în calitate de creştini – dragostei lui Dumnezeu.

Familiile lor erau emoţionate şi plângeau. În timp ce vasul era purtat de maree şi depărtarea se mărea, se întrebau: Este înţeleaptă jertfa lor extremă? Este necesară? Cablurile au fost aruncate şi înfăşurate pe piloni. Cei doi tineri au observat distanţa ce se mărea. S-au prins de braţe, şi-au ridicat mâinile şi au strigat peste depărtarea mereu crescândă:

−Fie ca Mielul care a fost junghiat să primească răsplata suferinţelor Sale!

Aceasta a devenit chemarea misiunilor moraviene. Şi acesta este unicul nostru motiv pentru care existăm… pentru ca Mielul care a fost junghiat să primească răsplata suferinţelor Sale.

 
Comentariile sunt închise pentru Paris Reidhead – Zece sicli şi o cămaşă

Scris de pe Aprilie 7, 2009 în Articole, Predici

 

Etichete: , , ,

Comentariile nu sunt permise.

 
%d blogeri au apreciat asta: