Biografistu'

1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 El era la început cu Dumnezeu. 3 Toate au fost făcute prin El şi nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El. 4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. 5 Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a învins-o. 6 Era un om trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. 7 El a venit ca martor ca să depună mărturie despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. 8 Nu el era Lumina, ci el a venit ca să depună mărturie despre Lumină. 9 Lumina adevărată, Care îl luminează pe orice om, venea în lume. 10 El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 A venit la ceea ce era a Lui, dar ai Săi nu L-au primit. 12 Însă tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu, 13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. 14 Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi, iar noi am privit slava Lui, o slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. 15 Ioan depunea mărturie despre El şi striga: „Acesta este Cel despre Care spuneam: «Cel Ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine!»“ 16 Fiindcă noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har. 17 Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. 18 Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul născut, El Însuşi Dumnezeu, Cel Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut.

Calvinismul susţine că un rezultat al căderii în păcat toţi oamenii sunt vinovaţi în sine, sunt corupţi, pierduţi fără speranţă; că din această mulţime căzută, Dumnezeu alege suveran unii pentru mântuirea prin Hristos, în timp ce trece pe lângă ceilalţi; că Hristos este trimis să răscumpere poporul Său printr-o ispăşire pur înlocuitoare; că Duhul Sfânt aplică în mod eficient această răscumpărare celor aleşi; şi că toţi dintre cei aleşi sunt aduşi în mod infailibil la mântuire. Doar acest punct de vedere este consecvent cu Scriptura şi cu ceea ce vedem în lume despre noi. Calvinismul susţine că omul căzut este incapabil în întregime de a face ceva ca să merite mântuirea, că el este dependent în întregime de harul divin pentru începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. Greşeala principală a Arminianismului este recunoaşterea insuficientă a părţii pe care o are Dumnezeu în răscumpărare. Acestuia îi place să admire demnitatea şi tăria omului; Calvinismul se pierde în adorarea harului şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Calvinismul îl aruncă pe om mai întâi în adâncimile umilinţei şi ale disperării pentru a-l ridica pe aripile harului spre tăria supranaturală. Unul linguşeşte mândria naturală; altul este o evanghelie pentru păcătoşii pocăiţi. Aşa cum acela care înalţă omul în privirile sal şi gâdilă imaginaţiile sale este mai bine primit de inima naturală decât ceea ce îl înjoseşte, probabil Arminianismul se dovedeşte în sine a fi mai popular. Totuşi Calvinismul este mai aproape de adevăruri, oricât de dure şi de respingătoare par aceste adevăruri. „Nu întotdeauna cel mai agreabil medicament este şi cel mai vindecător. Experienţa apostolului Ioan este una care se întâmplă frecvent, că acea cărticică dulce ca mierea în gură este amară în pântece. Hristos cel crucificat era o piatră de poticnire pentru o clasă de oameni şi o nebunie pentru alta, şi totuşi El era, şi este, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred.” (Mcfetridge, Calvinism in History (Calvinismul în istorie), p. 136) Oamenii se înşeală în mod constant pe ei înşişi postulând sentimentele şi opiniile lor specifice ca şi axiome morale. Pentru unii este evident în sine faptul că un Dumnezeu sfânt nu poate permite păcatul; de aici ei deduc că nu există Dumnezeu. Pentru alţii este evident în sine faptul că un Dumnezeu milostiv nu poate permite ca o parte dintre creaturile Sale raţionale să fie pentru totdeauna victimele păcatului şi mizeriei, şi în consecinţă ei neagă doctrina pedepsirii veşnice. Unii presupun că cei inocenţi nu pot fi pedepsiţi în mod corect pentru cei vinovaţi, şi sunt conduşi să nege suferinţele mandatare şi înlocuitoare şi moartea lui Hristos. Şi pentru alţii aceasta este o axiomă că actele libere ale unui agent liber nu pot fi sigure şi sub controlul lui Dumnezeu, deci ei neagă hirotonisirea mai dinainte, sau chiar preştiinţa unor astfel de fapte. Totuşi noi suntem liberi să dezvoltăm un sistem după gusturile noastre. „Întrebarea care dintre aceste sisteme este adevărat,” spune Dr. Charles Hodge, un apărător zelos şi necompromis al Calvinismului, „nu trebuie să fie decisă prin stabilirea care din ele este mai agreabil faţă de sentimentele noastre sau care este mai plauzibil pentru înţelegerea noastră, ci care este consistent cu doctrinele Bibliei şi cu faptele experienţei.” „Este datoria fiecărui teolog să îşi subordoneze teoriile sale la Biblie, şi să nu înveţe ceea ce i se pare lui a fi adevărat sau rezonabil, ci simplu ceea ce învaţă Biblia,” Şi din nou, „Nu ar exista nici un final al controversei şi nici o siguranţă pentru orice adevăr, dacă permitem convingerilor personale puternice ale minţilor individuale să determine ce este adevărat sau nu din ceea ce poate Biblia şi ce nu poate fi permis ca să înveţe” (Systematic Theology (Teologie Sistematică), II, pag. 356, 559, 581.) Ca şi în cazul altor doctrine care sunt comune sistemului creştin, nu există nici un loc în Biblie în care aceste doctrine caracteristice Calviniste sunt expuse într-o formă sistematică şi completă. Biblia nu este o lucrare despre Teologia Sistematică, ci doar cariera de piatră din care se poate obţine piatra pentru un astfel de templu. În loc să ne dea o afirmaţie oficială a unui sistem teologic aceasta ne oferă o masă de materiale brute care trebuie să fie organizate şi sistematizate şi prelucrate în relaţiile lor organice. De exemplu, nu găsim nicăieri o afirmaţie oficială a doctrinei Trinităţii, sau a persoanei lui Hristos, sau a inspiraţiei Scripturilor. Ea ne oferă o relatare a originii şi a dezvoltării poporului evreu şi despre întemeierea creştinismului, şi adevărurile doctrinare sunt oferite cu puţină considerare a relaţiilor lor logice. Aceste fapte trebuie să fie clasificate şi aranjate într-un sistem logic şi astfel să fie transformate într-o teologie. Acest lucru, că materialul din Biblie nu este aranjat într-un sistem teologic, este în acord cu procedura lui Dumnezeu în alte domenii. El nu ne-a oferit un sistem dezvoltat deplin al biologiei, sau al astronomiei sau al politicii. Noi pur şi simplu găsim faptele neorganizate în natură şi în experienţă şi ele sunt lăsate ca să le dezvoltăm într-un sistem cât putem noi mai bine. Şi de vreme ce doctrinele nu sunt prezentate într-o formă sistematică şi oficială, este mult mai uşor să se nască interpretări false. http://www.voxdeibaptist.or/outline_system_trd.htm

Inabilitatea totala sau depravarea totala Din cauza caderii, omul este incapabil prin el insusi sa creada Evanghelia in mod mantuitor. Pacatosul este mort, orb, si surd fata de lucrurile lui Dumnezeu; inima sa este inselatoare si corupta, nespus de rea. Vointa sa nu este libera, este inrobita naturii sale rele, deci el nu va dori –el nu poate – alege binele si nu raul in domeniul spiritual. In consecinta e nevoie de mai mult decat asistenta Duhului pentru a aduce un pacatos la Cristos – este nevoie de regenerare prin care Duhul il inviaza pe pacatos si ii daruieste o natura noua. Credinta nu este ceva, cu care omul contribuie la mantuire ci ea insasi este o parte a darului lui Dumnezeu, mantuirea – este darul lui Dumnezeu pentru pacatos, nu darul pacatosului catre Dumnezeu. Alegerea neconditionata Dumnezeu a ales anumiti indivizi pentru mantuire inainte de intemeierea lumii bazat numai pe vointa Sa suverana. Alegerea sa pentru anumiti pacatosi nu a fost bazata pe nici un fel de raspuns anticipat de ascultare din partea lor, cum ar fi credinta, pocainta, etc. Din contra, Dumnezeu da credinta si pocainta fiecarui individ pe care El l-a ales. Aceste actiuni sunt rezultatul, nu cauza alegerii lui Dumnezeu. Deci alegerea nu a fost determinata sau conditionata de calitati virtuase anticipate in om. Pe acei alesi de Dumnezeu in mod suveran El ii aduce prin puterea Duhului la vointa acceptarii lui Cristos. Astfel, alegerea pacatosului de catre Dumnezeu, si nu alegerea pacatosului pentru Cristos, este cauza hotaratoare a mantuirii. Rascumpararea particulara sau ispasirea limitata Lucrarea de rascumparare a lui Cristos a intentionat sa-i mantuiasca doar pe cei alesi si practic sa asigure mantuirea pentru ei. Moartea Sa a fost substituirea in indurarea pedepsei pentru pacat in locul anumitor pacatosi specifici. In plus fata de stergerea pacatului poporului Sau, rascumpararea lui Cristos el a asigurat tot ce a fost necesar pentru salvarea lor, inclusiv credinta care ii uneste pe ei cu El. Darul credintei este in mod desavarsit aplicat de Duhul tuturor celor pentru care a murit Cristos, garantand prin aceasta mantuirea lor. Harul eficace sau harul irezistibil In completare la chemarea generala exterioara la mantuire care este facuta tuturor celor ce aud Evanghelia, Duhul Sfant ofera alesilor o chemare interioara speciala care in mod inevitabil ii aduce la mantuire. Chemarea interioara (care este facuta doar celor alesi) nu poate fi respinsa; ea are intotdeauna ca si rezultat convertirea. Prin intermediul acestei chemari speciale, Duhul il atrage in mod irezistibil pe pacatos la Cristos. El nu este limitat in lucrarea Sa de realizare a mantuirii de vointa umana si succesul Sau nu depinde de cooperarea oamenilor. Duhul, prin har il determina pe pacatosul ales sa coopereze, sa creada, sa se pocaiasca, sa vina liber si de buna voie la Cristos. Deci, harul lui Dumnezeu este invincibil; nu esuiaza niciodata in a avea ca rezultat mantuirea celor ce au parte de el. Perseverenta sfintilor Toti acei ce sunt alesi de Dumnezeu, rascumparati de Cristos, si carora Duhul le da credinta sunt mantuiti pentru eternitate. Ei sunt pastrati in credinta de puterea Dumnezeului Atotputernic si astfel ei persevereaza pana la sfarsit. Potrivit arminianismului: Mantuirea este dusa la indeplinire (realizata) prin efortul combinat al lui Dumnezeu (care are initiativa) si al omului (care trebuie sa raspunda) – raspunsul omului fiind factorul determinant. Dumnezeu a facut mantuirea posibila pentru toti, dar aceasta devine eficienta doar pentru acei ce prin propria vointa libera, „aleg” sa coopereze cu El si sa accepte oferta harului Sau. In momentul crucial, vointa omului joaca rolul decisiv; in acest fel omul, si nu Dumnezeu este cel care hotaraste cine vor fi destinatarii darului mantuirii. Potrivit calvinismului: Mantuirea este dusa la indeplinire (realizata) de atotputernicia Dumnezeului Triunic. Tatal a ales un popor, Fiul a murit pentru ei, Duhul Sfant face eficienta moartea lui Cristos prin aducerea celor alesi la credinta si pocainta, prin aceasta determinandu-i sa se supuna voit Evangheliei. Intreg procesul (alegere, rascumparare, regenerare) este lucrarea lui Dumnezeu si este doar prin har. In acest fel Dumnezeu, nu omul, determina cine vor fi destinatarii darului mantuirii.