Amintiri din război. Despre eroii care nu îmbătrânesc
Deseori, în copilărie, îmi vizitam străbunica; locuia pe aceeași stradă cu noi, dar la aproape un kilometru „mai la deal”. „Maica”, așa cum îi spuneam, avea întotdeauna istorii interesante de spus: despre cum era viața „înainte vreme”, despre greutățile și umilințele îndurate pe timpul „boierilor”, despre foametea de la sfârșitul anilor 1940.
În cămăruța modestă în care și-a petrecut ultimii ani de viață (a trăit între 1894 și 1996) nu avea lucruri de valoare, dar erau câteva amintiri la care ținea foarte mult. Printre ele, cea mai valoroasă era unica fotografie cu fiii săi (frații bunicii), Nicolae și Gheorghe. Fotografia alb-negru era frumos înrămată și agățată la loc de cinste, pentru ca toți cei care-i călcau pragul să o poată vedea. De mai multe ori am întrebat-o pe străbunica despre cei doi „din poză”; cu lacrimi în ochi îmi răspundea, de fiecare dată: „S-au dus, maică, și nu s-au mai întors!”. Îmi povestea că, în 1945, la terminarea războiului, când tinerii au început să revină de pe front, se uita în toate diminețile în lungul drumului și aștepta să-i întâmpine. După câteva luni a fost anunțată că unul dintre ei a căzut în luptă, pe frontul de vest, în Cehoslovacia, iar mult mai târziu a aflat că celălalt fusese prizonier într-un lagăr sovietic, de unde nu a mai scăpat niciodată.
Cu sufletul meu de copil nu-i puteam pricepe întru totul durerea sfâșietoare care nu se stinsese nici după aproape jumătate de secol. Nu înțelegeam atunci ce înseamnă să fii erou, poate nici astăzi nu înțeleg. Am realizat doar că străbunica pierduse tot ce avea mai scump, iar ochii săi triști îmi spun acum (chiar dacă nu pot să-i mai văd) că patriotismul n-are nimic de-a face cu pălăvrăgeala sau cu discursurile sforăitoare ale unor politicieni adormiți, pentru care Țara este doar o sursă de câștig mârșav.
Prin grija primăriei din orășelul pe care l-au reprezentat cu onoare în al Doilea Război Mondial, numele lor – Nicolae și Gheorghe Crănicean – se află gravate pe un monument de marmură din centrul urbei. Aici, la diverse ocazii, împreună cu colegii de clasă, am recitat poezii patriotice (nu întotdeauna cu un spirit patriotic), uitând de acea imagine a unei bătrâne cu ochii împăienjeniți, pe a căror retină rămăsese întipărită „poza veche”, cu fiii pregătiți să devină eroi.
Un alt război, alți protagoniști, un final diferit, aceleași sentimente. Cel așteptat se întoarce acasă! Piesa Rhythm of my heart a lui Rod Stewart (apărută prin 1991) descrie tocmai visul oricărui soldat de ajunge din nou pe strada și în casa lui, dar și așteptarea plină de temeri a celor dragi. Cred că este singurul videoclip care mi-a plăcut în copilărie!














































